Dacă ei nu ne vor, noi îi vrem?

 

Dorian OBREJA

Deşi s-au scurs aproape trei decenii, îmi aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri de Podul de Flori. Primul, şi cel mai adevărat, acela din 6 mai 1990, când românilor de pe malul drept al Prutului li s-a îngăduit să treacă Prutul fără paşaport, la fraţii lor români de pe malul stâng, aflaţi, pe atunci, în ceea ce se numea „Moldova sovietică”. Trecerea a fost, cel puţin simbolic, şi mai emoţionantă, în condiţiile în care, de pe ambele maluri, au fost aruncate în apă zeci de mii de flori, constituind, cel puţin pentru un timp limitat, un Pod de suflet...

Peste un milion şi două sute de mii de oameni, printre care şi semnatarul acestor rânduri, au trecut artificiala graniţă dintre români şi români, nu numai cu bucuria momentului istoric trăit, dar şi cu speranţa dispariţiei, cât mai rapide, a acestei frontiere.

Speranţa, din păcate nu a fost dat să se împlinească. Deşi „podurile de flori” s-au repetat; în iunie 1991 - când evenimentul, materializat în trecerea liberă de pe malul stâng pe cel drept, a fost dublat şi de întâlnirea premierilor celor două ţări, Petre Roman şi Mircea Druc, la mijlocul barajului Stânca-Costeşti, apoi cu mult mai târziu, în iulie 2015 şi, respectiv, decembrie 2017 (când malurile au fost „legate” şi de un imens tricolor). Însă participarea, la ultimele trei manifestări de acest fel, nu a însumat decât câte o mie de oameni...Ceva s-a întâmplat în timp, entuziasmul şi încrederea din momentul primului „pod” au tot diminuat. Cert este că, atunci, în primăvara-vara lui 1990, politicienii – atât români, din ambele ţări, cât şi, mai ales, străini, fie de la Moscova, fie din Occident – care dictau împărţirea lumea şi sferele de influenţă - au făcut în aşa fel încât să se rateze visul reîntregirii. Deşi circumstanţele erau favorabile; deja în urmă cu 9 luni, avusese loc ceva de neconceput în urmă cu un an-doi, şi anume reunificarea Germaniei.

La câţi dintre români mai persistă acest frumos – dar şi legitim – vis? Depinde pe ce mal ne aflăm, aici e problema! Conform celor mai recente sondaje de opinie, aproape 60 la sută din populaţia României ar fi de acord cu (re)unirea, doar 27 la sută manifestând rezerve, în vreme ce numai aproximativ 22 la sută dintre cetăţenii Republicii Moldova ar spune „da”, iar circa 57 la sută ar fi împotrivă; aici trebuie adăugat, ca fiind de importanţă şi influenţând acest „da”, alte procente: 38 la sută dintre subiecţii chestionaţi ar opta pentru aderarea la UE, în timp ce 33 la sută – pentru intrarea în Uniunea Economică Euroasiatică (ce are drept vârf de lance Rusia...).

La prima vedere a acestor răspunsuri, situaţia din prezent ar putea fi sintetizată printr-o parafrază la o replică dintr-o celebră piesă, regăsită în titlul acestor rânduri.

Dincolo de asta, însă, există, neîndoielnic, interese. În mod cert, acela al Kremlinului de a menţine Republica Moldova, prin intermediul „cuiului lui Pepelea”, adică al Transnistriei, în aria sa de influenţă; se pare că nici în cancelariile vest-europene nu ar exista dorinţa ca România să devină mai mare şi mai puternică. În fond, trendul înregistrat din 1990 încoace a fost acela centrifug (vezi dezmembrarea ex-Iugoslaviei, despărţirea dintre Cehia şi Slovacia), poate şi ca expresie a unei politici aflate sub semnul, mereu câştigător pentru marile puteri, al lui „divide et impera”.

Astfel încât dispariţia frontierei dintre România şi Republica Moldova rămâne, deocamdată, o utopie...