Datoria PNRR va fi plătită (şi) de urmaşii noştri!

 Dorian OBREJA

Dacă nu ar fi penibil, atunci spectacolul de pe scena bâlciului politic mioritic ar fi de râs.

În principalul partid de la guvernare, unii trag hăis, alţii cea, funcţie de obiectivele urmărite. Ca un păun, Ludovic Orban iese la rampă şi susţine, halucinant, că „PNL este singura formaţiune care într-adevăr grupează o elită sau nişte vârfuri ale societăţii”; pe cale de consecinţă, el, care e în vârful structurii amintite, ar fi „la creme de la creme”, „il capo di tutti capi” sau „el lider maximo” – cum preferă fiecare să-l considere. De partea cealaltă, sar la gâtul lui şi prim-vicele R. Bogdan, care ameninţă cu o criză de nervi, şi premierul, care îl suspicionează pe şeful său de partid că ar fi putut minţi, dar şi ex-pedelista Raluca Turcan, care acuză acelaşi personaj că ar fi cedat trei ministere importante.

În alt plan, mai larg, e de sesizat infinita diferenţă de viziuni dintre putere şi opoziţie asupra subiectului zilei de astăzi – aduc aminte că este data anunţată pentru discutarea unei moţiuni de cenzură a PSD, axată, în principal, pe de-acum celebrul PNRR (celor mai puţin familiarizaţi, le traduc termenul – Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă -, care sună impresionant, nu?).

În vreme ce aflaţii la guvernare susţin (cred că sunt gata să şi jure) că acest plan nu a fost criticat şi cumva întors de la Bruxelles, social-democraţii (dar şi unii analişti) declară că nici pomeneală de aşa ceva. E un haos total, dar, mai ales, o lipsă totală de transparenţă. Şi de democraţie, aş adăuga. Pentru că miza PNRR este una uriaşă – aproape 30 miliarde euro. Care nu urmează să fie daţi pomană României: doar vreo 13 miliarde sunt granturi, pe când circa 16 miliarde reprezintă împrumuturi!!!

La acest plan se lucrează de anul trecut. În ianuarie acest an s-a dispus refacerea lui, iar în aprilie, ca urmare a observaţiilor UE, o nouă revizuire. Pe „ultima sută de metri”, adică în ziua expirării termenului de trimitere, 31 mai, la ora 15,30, PNRR e (re)trimis la UE. Ce a transmis, iarăşi, executivului o serie de observaţii, sesizându-se erori, inadvertenţe şi lipsuri din documentaţie, standarde de cost inexistente sau fără justificare, diferenţe între sumele cerute, lipsa de metodologie, precum şi amestecarea unor subcomponente ş.a.m.d.

Estimp, şeful executivului afirmă, emfatic, precum că PNRR  nu a fost nici respins, nici retrimis...

OK, să trecem peste asta. Să presupunem că s-au comis erori. Dar, având în vedere un pasaj de mai sus din text, anume că circa 16 miliarde reprezintă împrumuturi, ce urmează a fi înapoiate, cu dobânda aferentă, aproximativ 3 decenii, oare nu ar fi fost normal ca acest subiect să constituie punctul de referinţă al unui referendum naţional? Căci banii urmează a fi înapoiaţi nu de urmaşii lui Orban, Cîţu, Barna, Cioloş sau Hunor, ci de noi şi de urmaşii noştri? Conform datelor găsite, românii vor trebui ca, până în 2053, să plătească 25 de miliarde de euro pentru cele 16 miliarde împrumutate. Dobândă curat cămătărească!

Subliniez că alte state din UE au renunţat la a apela la componenta de împrumuturi, în vreme ce România a încercat a merge la maximum, indiferent de costuri (ce vor fi suportate de către generaţia noastră şi cele următoare). Şi aşa, în 2020, datoria publică a ţării noastre a crescut cu 21 miliarde euro, încât apare legitimă întrebarea de ce se forţează nota, îndatorându-ne şi mai mult. Mai ales că banii obţinuţi nu vor putea fi utilizaţi pentru consum ori salarii, ci numai în investiţii. Probabil, sau mai mult ca sigur, cu dedicaţie şi comisionări!