De justiţie să nu simţi frica, şterge-o tocma-n Costa Rica!

  Dorian OBREJA

 

Indubitabil, dintr-un anume punct de vedere, românii pot fi împărţiţi în trei categorii.

Majoritatea – să zicem aproape 16 milioane (asta dacă e să luăm în calcul şi minorii) – este cea cunoscută sub numele de tăcută. Eu aş spune, cerându-mi anticipat scuze pentru duritatea termenului, dar trebuie utilizat unul adecvat, că e vorba de românii fraieri, care amână momentul deşteptării - respectiv al conştientizării că pot fi o forţă, principala forţă care să decidă ce şi cum şi când să se întâmple în ţară, nelăsând desfăşurarea şi chiar amplificarea dictaturii unei clase politice despre care toţi ştim şi simţim cum este.

Urmează o minoritate de circa patru milioane (cifrele, ca multe alte lucruri la noi, nu sunt, oficial, prea clare şi sigure), care a plecat. Români în egală măsură deştepţi şi fraieri. Primul calificativ se aplică pentru că au ales să trăiască şi/sau muncească prin alte părţi, de multe ori sub nivelul competenţelor lor - alegere care, subliniez, a fost determinată şi de senzaţia că nu pot găsi aici ceea ce vor şi merită, adică un trai mai bun, o viaţă decentă, respect, civilizaţie ş.a.m.d. Cel de al doilea, pentru că au procedat tot astfel precum majoritatea, adică au abandonat „câmpul de luptă” şi bătălia, preferând să-şi ia lumea în cap, chiar cu preţul sfîşierii inimii, la figurat, şi a ruperii multor familii, la propriu.

În fine, a treia categorie e formată din cîteva sute (dar poate chiar mii, căci nici aici nu avem situaţii şi statistici transparente şi clare) de români care sunt „deştepţi” fraierind. Pe alţii ori statul, după care chiar legea, căci, atunci când se simt în primejdie de a fi acuzaţi, cercetaţi penal sau condamnaţi, dispar precum măgarii în ceaţa deasă care, se pare, domneşte prin punctele de ieşire din ţara noastră.

La cea de a treia categorie mi-am propus să mă refer, pentru că povestea ei a devenit deja una de tradiţie - să ne aducem aminte de aproape incredibilele volatilizări ale unor personaje, precum Omar Hayssam, Ioana Maria Vlas, Mihai Necolaiciuc, Gregorian Bivolaru, cel supranumit Genică Boierică şi mulţi, mulţi alţii, aceştia reprezentând doar „crema”, lor adăugându-li-se, conform unor date, aproape două sute de persoane, aflate pe lisra celor căutaţi prin Interpol, ca infractori periculoşi, deja condamnaţi la ani mulţi de detenţie, dar „zburdând” în libertate, pe diverse meridiane şi paralele. Pe de altă parte, necesitatea abordării subiecului a fost generată de permanenta şi recenta îngroşare a listei celor dispăruţi, ultimele cazuri find ale unui fost primar de Constanţa, cantonat, actualmente, prin Madagascar, şi a două bune prietene (inclusiv de afaceri mai puţin curate), despre care se spune că s-ar afla în Costa Rica.

Strategia unor asemenea personaje e simplă şi eficientă: din „tunurile” date, se utilizează un timp sume pentru a ţine departe braţul legii, dar, în paralel, se depun alte sume, impresionante, în ţări cu care România nu are tratate de extrădare. Şi, la momentul când amintitul braţ, totuşi, acţionează, cei în discuţie se fac nevăzuţi, ducând un trai bun pe banii noştri, pentru că, până la urmă, de la popor se fură...