Despre procurori, cu echidistanţă (II)

 Dorian OBREJA

M-a amuzat, într-o anume măsură, dar m-a şi pus pe gânduri un tip de reacţie la prima parte a acestui mini-serial despre procurori (mă refer la apariţia în pagina mea de „Accente”): impact foarte bun, de 3-4 ori mai mare decât la subiecte mai „blânde”, dar foarte puţini emiţători de „like”-uri.

M-ar bucura ca adevărata cauză să fie diferenţele de viziuni şi apreciere a categoriei în discuţie. E dreptul oricui să creadă, dorească şi susţină ca procurorii să fie consideraţi magistraţi, să se bucure de inamovibilitate şi să stea, în sala de judecată, pe un piedestal situat ceva mai sus decât colegii lor – de facto, care ar trebui să fie şi de jure -, avocaţii. Dar e şi dreptul meu să susţin, cu argumente, contrariul la fiecare dintre cele trei situaţii menţionate.

Însă m-ar întrista cumplit ca, de fapt, mai mulţi oameni să-mi împărtăşească opiniile, însă să le fie frică să dea cu subsemnatul (virtual, apăsând pe un icon) sau în realitate, în faţa vreunui membru al breslei despre care e vorba.

Dacă, după aproape trei decenii de libertate, încă mai funcţionează teama, şi îndeosebi frica de un stat poliţienesc, atunci situaţia este mai mult decât gravă!

În cele trei decenii menţionate, s-au produs o mulţime de schimbări formale – unele greu sau imposibil de explicat – în domeniu. Astfel, s-a înlocuit teremnul de procuratură (probabil pentru că provenea din rusă), cu acela de parchet. E discutabilă, apoi, utilizarea termenului de magistraţi în cazul procurorilor, întrucât, ca urmare a reviziuirii Constituţiei, Legea nr. 303 din 28.04.2004 înlocuieşte acest termen cu acela de „judecători şi procurori”. În fine, e foarte greu de înţeles semnificaţia sintagmei de „Minister Public”, ca fiind adecvată la realitate. Strict etimologic, sintagma ar trimite la o instituţie care reprezintă interesele publice. Istoric vorbind, aflăm că „Ministerul Public” era cunoscut, tot pe filiera franceză (care ne este model în multe privinţe şi domenii), sub denumirea de „Parchet”, întrucât în sala de judecată procurorii trebuiau să stea pe parchet, spre deosebire de judecători, plasaţi pe un podium. Încă din 1865, în România, Ministerul Public a fost organizat după principiile stabilite în Franţa, iar după 1990 s-a revenit, oarecum, la acest tip de organizare...

Desigur, ar mai fi multe de spus despre problemele şi imperfecţiunile din domeniu, dar consider că, în acest sens,trebuie să se pronunţe specialiştii în drept. Şi nu politicienii!

Dacă eu mi-am permis abordarea acestui subiect este doar pentru că, de o vreme, dar mai ales în ultima perioadă, se fac prea mari şi prea multe valuri legate de el. Şi cred că greşeala fundamentală constă în aceea că se confundă instituţiile cu şefii lor. Atâta vreme cât o persoană care a avut o astfel de funcţie a fost dovedită drept coruptă, şi acum s-a refugiat departe, iar o alta (văzută de unii ca un soi de Ioana d’Arc), a acces la funcţie în urma unui blamabil pact între doi lideri politici, lucrurile nu sunt în regulă! Procuraturile (parchetele, dacă vreţi) trebuie să meargă bine indiferent cine e în fruntea lor, şi chiar dacă „şeful” lipseşte. Şi, mai ales, aceste instituţii trebuie protejate, definitiv, de ingerinţa politicului!!!