Dez-unirea face puterea... mai mare!

De bună voie şi nesilit de nimeni am ales să locuiesc în zona de frontieră dintre lumea aceasta, în care, vrând-nevrând, supra/vieţuiesc cea mai mare parte a existenţei şi una pe care mi-o construiesc, în care visez, iar uneori, miraculos, pot chiar să-mi trăiesc visele.
În această ipostază sunt silit, pentru a nu pierde vremea, să fac o selecţie foarte riguroasă a evenimentelor/ştirilor cărora consider că merită să le acord atenţie, iar, în anumite cazuri, chiar timp pentru a le transforma în subiecte demne de abordat.
Ca şi în alte dăţi, voi pleca, şi acum, făcând apel la ceva în care am absolută încredere, şi anume la paremiologie. Înţelepciunea acumulată în proverbele româneşti clamează, extrem de răspicat, că „unirea face puterea” sau că „unde-s mulţi, puterea creşte”; zicerile unor oameni celebri vin să confirme acest adevăr de netăgăduit, dar atrag atenţia şi asupra reversului, precum se întâmplă la Salustius: „prin unire cresc lucrurile mici, prin dezbinare se prăbuşesc cele mai mari”; dacă la avertismentul celui din urmă adăugăm pesimismul (ori, cine ştie?, poate realismului) lui Euripide, care susţinea că „dezbinarea nu va înceta niciodată în oraşele oamenilor”, însumăm cam toate argumentele teoretice întru susţinerea afirmaţiilor din rândurile ce urmează.
În urmă cu vreun secol şi jumătate, Eminescu scria, apăsat, despre „Dezbinarea poporului român”; cred că, astăzi, această dezbinare a ajuns la cote şi mai înalte şi are urmări şi mai nefaste.
Amintesc, pe scurt, exemplul clasei politice băştinaşe, fracţionată în tot soiul de formaţiuni de conjunctură, apărând/fuzionând/dispărând ori, aproape de neimaginat, trecând de la stânga la dreapta sau invers nu atât peste noapte, cât, mai ales, atunci şi cum le dictează interesele unor persoane/grupuri. Amintesc şi exemplul sindicatelor, fărâmiţate şi, de aici, lipsite de forţă şi eficienţă.
Problema este că, în ultimii doi ani, flagelul dezbinării a atins şi o anume parte a societăţii civile. Aş spune chiar partea esenţială, căci ea reuneşte (sau ar trebui să o facă, în fine...) profesionişti din zonele literaturii, artei plastice şi presei – segment important ca vector de formare, factor de influenţă şi exemplu.
Războaie fratricide, duse mai în surdină sau cu mare tam-tam, au generat situaţii absurde, precum existenţa, în paralel - dar şi în conflict deschis, fiecare tabără susţinând că numai ea este legal reprezentantă şi moral reprezentativă pentru membrii breslelor cu pricina – a câte două uniuni pentru fiecare dintre cele trei domenii amintite, excluderi reciproce, subtilizări de ştampile, sedii, site-uri pe internet ş.a.m.d.
Dincolo de absurd sau/şi ridicol, grav este că de dez-unire profită puterea, care, astfel, devine şi mai mare, şi mai absolută. Şi am nu bănuiala, ci chiar certitudinea că puterea nu este doar culegătoarea „roadelor” unor asemenea situaţii, ci însăşi mâna care aruncă seminţele discordiei, materializând strategia din vechiul şi verificatul dicton „dezbină şi stăpâneşte”!