Donald şi jocul cu pixul în nisip

 

Dorian OBREJA

Deşi am peste patru decenii de experienţă jurnalistică, au loc evenimente care, pe de o parte, mă minunează într-atât de mult, încât mă întreb cum de e posibil, iar pe de alta, constituie noi dovezi că viaţa bate filmul.

Tocmai ce văzusem la televizor o producţie în care secretarul general al O.N.U., depăşit de situaţia pe care încerca să o rezolve, e pe punctul de a decide să delege decidenţa către preşedintele ţării ce găzduieşte instituţia cu pricina, aţi ghicit!, SUA (că în Elveţia, ţară neutră, nu era bine...) Mesajul este cât se poate de transparent, afirmând că preşedintele american ar avea o putere mai mare (inclusiv de convingere, dar nu numai...) decât şeful Organizaţiei Naţiunilor Unite. Hm, şi-atunci, cea din urmă la ce mai e bună? Doar ca să emită comunicate şi să ia hotărâri pe care, uneori, nu le respectă nimeni?

Nici nu terminasem bine de văzut filmul cu pricina, că viaţa l-a şi întrecut. La Casa Albă, preşedintele american, avându-l de-a dreapta sa pe premierul israelian Benjamin Netanyahu, a dezvăluit „acordul secolului”, un aşa-numit plan de pace între Israel şi Palestina, inclusiv noile graniţe ale celor două state. Problema este că „înţelegerea veacului” a fost anunţată în absenţa uneia dintre părţi (care, anterior, dar şi ulterior, putea să o negocieze); deloc întâmplător, Palestina. Aduc aminte că, pe 29 noiembrie 1947, ONU decretase partajarea Palestinei în două state, unul evreiesc şi unul arab, iar pe 29 noiembrie 2012, în urma unui vot al Adunării Generale a ONU, Palestina s-a transformat din „entitatea palestiniană”, în „stat observator nemembru al ONU”. Pe 15 mai 1948, expira protectoratul britanic asupra zonei; cu 24 de ore înainte, s-a şi proclamat statul Israel, în vreme ce situaţia Palestinei, ca stat, a rămas până azi neclară, controversată, contestată. Subliniind faptul că eu, unul, sunt absolut echidistant, nu pot să nu fac recurs la memorie şi să menţionez că, şi în 1947, planul era incorect: la populaţia mai numeroasă se dădea teritoriul mai mic şi invers. Vă las să ghiciţi cine primea mai mult şi cine mai puţin.

Acum, iată că istoria, într-un anume fel, se repetă. Şi nici măcar sub egida O.N.U. Mă întreb cine l-a împuternicit pe Donald Trump să „rezolve” problema, după cum vrea muşchii lui de la creier? Personajul a şi desenat o hartă cu graniţele celor două state şi a postat-o pe o reţea de socializare (serioasă cale de comunicare pentru aşa subiect şi ocupantul unei asemenea funcţii). Dacă vezi desenul, oricât de echidistant ai fi, tot te apucă plânsul de mila palestinienilor, cărora le-au fost atribuite nişte fîşiuţe/insuliţe de pământ...

Potrivit planului, s-ar acorda Israelului controlul deplin asupra aşezărilor şi capitalei sale nedivizate la Ierusalim, fixând capitala Palestinei într-un sat separat printr-un zid de Ierusalim.

Ca să nu fiu bănuit de oarece subiectivism, relatez că un prestigios ziar din Marea Britanie îşi titrează un editorial, extrem de dur: „„Planul de pace” al lui Trump: o escrocherie,nu un acord”, aducând argumente şi trăgând concluzii realiste, dar şi sumbre:”Propunerile de anexare ale SUA ar trebui respinse, iar ilegalitatea coloniilor israeliene ar trebui reiterată. O pace nu va dura dacă nu vor fi recunoscute relele trecutului”. Şi, adaug eu, la acestea vor fi adăugate rele ale prezentului...

PS Ca urma a prezentării planului de mai sus, preşedintele statului palestinian a anunţat deja o ruptură a tuturor relaţiilor cu SUA şi Israel, iar Turcia şi Iran – că resping acest plan. Pacea din Orientul Mijlociu e tot mai departe...