Duduia şi coconaşul de la urbanism

Dan M.BREZULEANU

Mărturisesc, am întârziat decenii bune în a trece pragul instituţiei arhitectului-şef al urbei. Nici n-aş fi făcut-o vreodată dacă, răpus de sistemul birocratic cu care statul s-a obişnuit să-şi îngenuncheze debitorii, nu m-ar fi scandalizat dezinteresul autorităţilor faţă de doleanţele unor concetăţeni şi faţă de propria-mi cauză.

Nu ştiu dacă am sau nu dreptate, n-am solicitat încă instanţei să aşeze faptele, dar am rămas cu un gust amar, apăsat de ceea ce se petrece într-o instituţie a statului.

Câteva misive înregistrate la executivul local n-au primit răspunsul tocmit de faţă cu legea, ci au întârziat… vreo zece luni, din motive pe care le intuiesc. Însă, deşi am ştiut mereu că nu-i deloc bine să ai dreptate în relaţia cu oamenii aceştia ai statului, de data aceasta am decis să protestez. Şi ce credeţi că am aflat? Plângerile mele s-au izbit de un zid ridicat – unde altundeva mai nimerit!? – la urbanism!

Ei bine, are serviciul nostru de urbanism o duduie în veşnică duşmănie cu legile ţării. O duduie care stăruie să devină inamic public în devălmăşie cu cine-o fi, dar mai cu seamă cu coconaşii de prin birourile prin care-şi plimbă hrisoavele, în cel mai pur stil speculativ.

Evident, ilustra anonimă, cu nume blănos, n-a reuşit să-mi demonteze argumentele, dar nici măcar asta nu m-a mirat, ci mai curând m-a zăpăcit faptul că n-a considerat de cuviinţă să monteze ea însăşi vreun argument, în apărarea ei. Şi asta pentru simplul fapt că în spatele ei stau, rânduri-rânduri, feluriţi administratori de bunuri şi fapte publice. Printre ei, un arhitect de gestiune fertilă, dar cu leafă strâmbă, depăşit de logică dar nu şi de tocmeală, care încearcă mereu marea cu degetul. De fapt, folosind iscusinţa sa profesională, planşetistul-şef  rostogoleşte astăzi pixul exact acolo unde funcierimea întoarce argumentele şi, zău!, nu-i tremură deloc braţul pe după umerii procesatorilor de cărămizi, ca odinioară pe foile unui concurs care i-a clătinat serios vocaţia!

Erudit de ocazie, cu aerul ponosit al tânărului cu gesturi spornice, mai-marele peste marii pofticioşi de edificii emblematice inexistente şi zgârie-nori cu turnuleţe şi-a înregistrat la oficiul de invenţii şi mărci zâmbetul specios.

Nu e treaba cuiva anume că misteriosul june îşi scoate pălăria în faţa protipendadei cărămizii roşii, dar deranjează atunci când, lipsit de eleganţă, îşi ajută vremelnicii subalterni să nu-şi mai înghită consoanele în încercarea de a demola evidenţele, în încercarea de a-i înghesui pe cetăţeni în case transformate, prin voinţa lor murdară, în celule întunecoase şi hâde.

Ăştia sunt cei pe care-i plătim cu eforturi din ce în ce mai dureroase, mai costisitoare. Sunt cei tocmiţi să ne ajute să trăim mai bine, mai comod, întru legalitate şi nu la periferia ei.

Mare păcat că cei cu chemare în acest caz privesc în altă parte, imperturbabili, nepăsători, lipsiţi de interes.  

Dar şi mai mare păcat că statul nu mai are astăzi vreun justiţiar care să se preocupe de specimene precum duduia şi coconaşul de la urbanism.