După 3 decenii – aniversare sau comemorare?

 

Dorian OBREJA

Conform dicţionarelor din mediul virtual, „revoluţia română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă şi demonstraţii desfăşurate între 16 şi 25 decembrie, ce au dus la căderea dictatorului Nicolae Ceauşescu şi la sfârşitul regimului comunist din România...Toate celelalte state est-europene trecuseră în mod paşnic la democraţie; România a fost singura ţară din blocul estic care a trecut printr-o revoluţie violentă şi în care conducătorii comunişti (în fapt, doar soţii Ceauşescu) au fost executaţi.”.

Potrivit aceloraşi surse, revoluţia română s-a soldat cu 5.205 victime, dintre care 1.116 morţi; atenţie!, 159 de decese s-au înregistrat până pe 22 decembrie, ora 12,09, când Ceauşescu & comp. au fugit cu elicopterul de pe sediul CC al PCR.

În fiecare an, în această perioadă din decembrie, revine, obsesiv, întrebarea „a fost revoluţie sau conspiraţie ori schimbare de cadre?”; aceasta, deşi o ştire apărută în media acum doi ani afirma că „Parchetul Militar demonstrase că, în decembrie 1989, a avut loc o lovitură de stat”.

Funcţie de răspunsul final la întrebare sus am avea posibilitatea de a alege - fie a aniversa – să spunem câştigarea libertăţii, accesul la democraţie -, sau a comemora – cei peste o mie de morţi pentru o cauză considerată de unii pierdută.

Despre cele întâmplate în decembrie 89 se adună şi succed imagini ca într-un caleidoscop.

În primul rând, cele înfăţişate de către televiziunea naţională. Unde, aflăm în cadrul unui interviu cu un celebru actor, unul dintre personajele ale momentelor de început, acesta ar fi rostit către un cunoscut scriitor şi dizident vorbele „...tu scrii, arăţi că lucrezi la un apel”, expresie devenită ulterior utilizată într-o formă nuanţată/denaturată, şi anume „fă-te că lucrezi”. Un pasaj din interviul menţionat mi se pare de o importanţă deosebită: „Când au fost rostite, revoluţionarilor prezenţi în studio li s-a spus că nu poate începe emisia, pentru că nu era curent. Ei se pregăteau să intre în direct (...) în timpul acesta, de fapt, erau filmaţi pe ascuns – în caz că se întorcea Ceauşescu”! Aşadar, putem vorbi de un scenariu, dacă nu mai multe, de o regie, dacă nu mai multe, şi de actori. Cel amintit mai înainte declara, anul trecut, sincer, cred, dar sigur siderant (şi adevărat) că „eu am participat la o revoluţie anticomunistă 100 la sută, iar ei au participat la o schimbare de lider comunist cu alţi lideri comunişti. Am fost păcăliţi cu toţii.”.

În al doilea rând, au fost imaginile văzute pe viu, în zona Pieţei Unirii din Iaşi, unde mă aflam la momentul culminant. Feţele de oameni fericiţi, feţele de oameni încă nesiguri şi temători, feţele indiferente ale celor care treceau în drum spre cumpărături.

Care ar fi viziunea noastră dacă s-ar publica şi imaginile nedifuzate şi, mai ales, imaginile neimortalizate (sau dispărute) ale unor clipe, locuri şi oameni din acele zile? Probabil, nu o să aflăm adevărul-adevărat niciodată, deşi, iată, „Procesul revoluţiei” (cu doar 3 inculpaţi – Iliescu, Voican-Voiculescu şi generalul Rus, pe când Petre Roman, Teodor Brateş, Brucan, Stănculescu, Militaru şi mulţi, foarte mulţi alţii au fost „omişi”) a fost redeschis. Şi, victorie! (nu spun a cui...): primul termen a fost deja amânat, pentru 21 februarie 2020. În ritmul acesta, vom afla verdictul precis la calendele greceşti, cândva, în deceniile următoare, când aflarea adevărului nu mai conta, pentru că vinovaţii nu vor mai putea fi pedepsiţi.