Ferească Dumnezeu de actorul care fumează!

Zicerea din titlu nu-mi aparţine - a fost replica nestudiată a unui... student, aspirant la statutul de actor, când a auzit care este salariul unui debutant într-un teatru: 600 de lei.
Informaţia venind de la directorul unei astfel de instituţii nu mai lăsa loc de nicio îndoială. În plus, căutând drumul spre scenă încă din anul I de facultate, mergând la audiţii, făcând fie şi numai figuraţie în spectacolele unor mari regizori, cu siguranţă tinerii aceştia ştiu ce îi aşteaptă şi, implicit, care sunt perspectivele lor financiare. Ştiu, cred eu, că nu toţi vor fi nominalizaţi la Premiile UNITER, că nu vor câştiga prea curând casting-ul pentru cel mai fabulos rol, că „Oscarul” îi va ocoli (o vreme), că nu vor deveni vedete în deceniul acesta şi poate nici în următorul... Şi totuşi studiază în continuare teatru, şi nu finanţe-bănci.
Vremurile n-au mai fost demult grozave pe la noi, dar acestea, în care au ales ei să dea frâu liber pasiunii, stau sub nişte uriaşe semne de întrebare. Din istorisirile actorilor din vechea gardă (cu repartizări, roluri mari, turnee, autografe, apartament de serviciu şi chermeze care ţineau câte trei zile şi trei nopţi – o tempora!) n-au mai rămas decât rolurile (uneori) mari, şi... chermezele (după buget!).
„Voi vreţi să vă angajaţi?”, a întrebat regizorul Radu Nichifor, invitat să ţină o conferinţă la Universitatea de Arte „George Enescu”, zilele acestea, în cadrul Festivalului de Teatru „EuroArt” Iaşi. „Adică, voi, cei care studiaţi actorie, păpuşi sau regie chiar vreţi să practicaţi meseriile pentru care vă pregătiţi?” Oricum ar fi fost reformulată întrebarea, studenţii din sală tot nu vedeau unde este capcana. „Fireşte”, au răbufnit unii, când liniştea devenise deja prea grea. „Să vă spun de ce întreb. Din clasa mea, din şapte câţi am absolvit, doi facem meseria asta. Ca să înţelegeţi în ce mediu intraţi, trebuie să ştiţi că teatrele sunt «închise» pentru angajări – posturile sunt blocate, iar grilele de salarizare îngheţate”, a sintetizat regizorul. A urmat o nouă pauză, o scenă jucată doar din priviri: „Mai vreţi să mai faceţi teatru?” părea a întreba regizorul. „Mai vrem!”, au „servit” studenţii.
Ştiu, în oraşul acesta, dar şi în altele din Moldova, câţiva actori foarte tineri, unii abia absolvenţi, alţii încă studenţi. Îi văd jucând, îi văd revenind periodic pe afiş, în spectacole ale instituţiilor de profil sau în spaţii underground – baruri ori cafenele. Nu am prieteni printre ei, cel puţin nu în sensul acela în care am putea deveni, subiectiv şi contestabil, cumetri/ naşi-fini etc. De aceea, sper să nu mă suspectaţi dacă o să vă rog să-i iubiţi, adică să mergeţi să-i vedeţi jucând, din nou şi din nou. Sunt unii dintre cei mai de calitate oameni din oraşul, din regiunea, din ţara asta. Sunt oameni care nu-ţi pot (şi nici nu-şi pot) explica de ce tânjesc după scândura scenei şi după reflectoarele ei, după respirările „împreună” ale spectatorilor în întunericul sălii, după replică, poveste, după intensitatea aplauzelor de la final. Sunt dependenţi de toate acestea. Sunt nişte nebuni (dar cât de frumoşi!), care se aruncă în două, în trei, în cinci proiecte deodată, ca să-i plătească proprietarului, la timp, chiria.
Iar în deceniul acela în care vor deveni celebri, cât de fericiţi vom fi să povestim că i-am văzut (ohoa, în 2000 şi ceva!) pe scena de la Iaşi, de la Bacău, Bârlad, Botoşani, Piatra Neamţ...

 

Gina Popa

 

 

Acum ne poți urmări și pe FACEBOOK