Fotbalul, tot mai plictisitor

 Dorian OBREJA

Fotbalul e un subiect pe care îl abordez chiar mai rar decât „din An în Paște”, deși îl urmăresc de peste 60 de ani, iar vreme de vreun deceniu chiar l-am „practicat”, în echipe de...literați, de la o toloacă din Păcurari, până la terenurile de antrenament ale Politehnicii, din Copou. Dar am fost și rămân credincios principiilor mele că fiecare domeniu trebuie să-și aibă specialiștii săi – născuți, iară nu făcuți! Acestea fiind zise, mai am de adăugat, în această necesară introducere, că, fără a fi câtuși de puțin un nostalgic, privitul fotbalului a devenit din ce în ce mai rar și a generat tot mai rare satisfacții. Până într-atât, încât, la multe dintre meciurile recent încheiatului Campionat European, m-am plictisit și am ales a face altceva.

Am dorit să constat dacă atitudinea și percepția mea sunt confirmate/infirmate de cei din lumea sportului-rege. Prima „escală” am făcut-o pentru a asculta mărturisirea lui Ronaldo (nu Cristiano, ci Fenomeno), care, despărțindu-se, într-un fel, de sportul ce l-a făcut celebru, sublinia că ”nu mă mai pot uita la meciurile de fotbal. Este prea plictisitor. Dar pot să mă uit cinci ore la un meci de tenis”. Gerard Pique merge și mai la obiect: „Fiecare are propria limită de timp. Fotbalul timp de 90 de minute nu mai este la fel de interesant”, tot el nu doar că oferă sfaturi teoretice pentru schimbare („trebuie să găsim modalități de a marca mai multe goluri, să ne asigurăm că un meci nu se termină la egalitate”), dar a și creat Kings League, unde sunt reguli diferite de regulamentele tradiționale de fotbal, pentru a adăuga jocurilor dinamism și divertisment.

În mod evident, după cum remarcă, dar și subliniază analiștii sportului-rege  - trăgând, în acest fel, un serios semnal de alarmă - (tele)spectatorii se satură tot mai mult de fotbalul plictisitor; ei continuă să meargă pe stadioane sau să stea în fața televizoarelor, dar nu mai rezonează la fel cu ceea ce se întâmplă pe teren, așa cum se întâmpla cu ani în urmă. Iar explicația plictiselii e dată de realitatea că, deși există echipe mari și nume celebre, se ține de minge, se pasează excesiv, până ce adversarul cedează.  Echipele și-au schimbat strategia, devenind mai puțin atacante și mai „negative”, părăsind gândirea conform căreia se dorea posesia pentru a ataca și a câștiga, în favoarea aceleia de a nu pierde.

Iată și cifre care confirmă scăderea apetenței pentru ofensivă: începând cu 2005, în Champions League a scăzut numărul de goluri marcate pe contraatac de la 40 % la 27 %; acum, 3 din 4 goluri sunt marcate din pase repetate, acțiuni personale temporizate sau faze fixe; la C.M. din 1994 erau 11,2 șuturi pe poartă – acum sunt 8,6!   

Se poate consemna invadarea fotbalului de tot mai multe tactici și practicarea jocului fără risc, atenția tot mai mare acordându-se condiției fizice.

Dincolo de prea multă tactică, e de semnalat, în cazul turneelor la campionate mondiale sau europene, „conservarea” multor participanți – unii, pentru că dau totul doar la cluburi (ce îi răsplătesc rapid și generos), alții, din ce în ce mai mulți, pentru că sunt mercenari, importați și naturalizați de prin Africa sau America de Sud (subminând și fotbalul de acolo), încât naționalele devin, tot mai mult, „internaționale”!  

În esență, frumusețea spectacolului de fotbal nu mai este, astăzi, pusă pe primul loc, prioritatea fiind reprezentată doar de componenta de afacere.