Începe epoca orgasmului stângist

Dan M.BREZULEANU

Un oraș ticsit cu invidioși, ar fi gândit, zilele trecute, eminențele liberale locale, imediat ce primii contestatari ai rezultatelor unui sondaj politic pustiitor și-au întors buzele pe dos, din preocupare în zâmbet.

Logic, nimeni nu s-a așteptat să cânte liniștea prin punctele de lucru ale partidelor politice. De acolo au ieșit, însă, în grabă și înfierbântate, hoarde de hiene lacome, decise să se înfrupte din metehnele unor disperați.

Câțiva zglobii au aruncat piatra, iar o șleahtă de grămătici cu aere de căpetenii într-o nouă armată a eliberării au sărit să arate lumii catastrofa! Doar că, apropiindu-se și ei prea mult de malul abrupt al hăului, stau să cadă în același abis al dezamăgirii.

Social-democrații - deși s-au trezit într-o situație oarecum lipsită de precedent, având chiar posibilitatea de a câștiga marile bătălii electorale fără luptă -, se chinuie să pară distruși de grija poporului. Și nu ezită să împartă rețete concurenței, penalofobia fiind afecțiunea... recomandată.

Dar astăzi, „minunile” liberalismului autohton dau în clocot în aceeași oală cu cele ale social-democrației, devenind, și unele, și celelalte, dacă nu agasante, cel puțin inutile.

Nu demult, gânditorii de serviciu ai capitalismului sugerau, plini de ifose, că dreapta politică aduce bogăție, iar stânga, în momentul accederii la putere, o risipește. Argumentul a stat o vreme în picioare, până ce privatizarea câștigurilor și colectivizarea pierderilor au impus un nou ritm clasei politice. Nici nu e de mirare că apar idei care se sprijină pe marxismul avântat al unor perioade ruinoase, nu foarte îndepărtate.

Adevărat, algoritmul marxismului macină altă făină la moara stângii, dar pâinea frământată de adepți e aceeași. Nici măcar lenea nu-i face diferiți, ci doar șarlatanii care-i înconjoară.

Metoda lor e mai veche decât rasa umană, dar e stâns legată de obișnuința de a se cățăra pe cei căzuți pentru a părea mai înalți. Au făcut-o și unii, și alții și continuă să o păstreze ca teză doctrinară de bază.

Dar acestea sunt mici potlogării în comparație cu răul uriaș pe care, cu toții, îl consfințim, din repulsie, din lehamite, din resemnare... Marea primejdie care ne paște nu este aceea a metodelor utilizate de manevrierii care s-au târât, în genunchi, către putere sau de cei care bat astăzi la porțile ei. Pericolul nu este acela că guvernanții nu răspund la întrebările poporului, ci că poporul are din ce în ce mai puține întrebări.

Se știe: fără ideal nu există revoluție, căci suferința încolțită din sărăcie nu provoacă decât (arareori și cel mult) revolte. Iar folosirea cu prudență a libertăţii nu se poate înscrie în categoria strategiilor, cum recomandă tiranii de tip nou, ci a erorilor fundamentale care ne-au transformat cândva spațiul într-o Siberie pur românească.

Începe epoca orgasmului stângist, cu toată clasa politică înghesuită acolo. E momentul în care jonglerii politici încep să-și ascundă pungășiile în spatele unor concepte precum prudență, sprijin, empatie, valoare, transferate, unitar, în subconștientul maselor. Însă electoratul, cum nu mai are dreptul de a fi lipsit de inteligență, o va recunoaște!

Și e nevoie ca electoratul acesta să se asocieze dincolo de doctrine, pentru că doar acolo forțele se întâlnesc în bine și nu se adună, ci se înmulțesc! Și o fac, spre deosebire de politicieni, pentru viitor, nu pentru  momente de glorie sau de dispreț.