Intoleranţa invadează tot mai mult

 Dorian OBREJA

Când e substantiv, cu forma intoleranţă, mai treacă-meargă, însemnând lipsă de toleranţă sau îngăduinţă.

Când, însă, termenul devine adjectiv, cu forma intolerant, abia atunci acesta are semnificaţii care configurează imaginea întregă şi reală,  generând fiori, respectiv necruţător, neiertător, neîndurător, neîngăduitor, nemilos, netolerant, nesuferitor.

A trecut puţin mai mult de un secol de când cineva a avut inspiraţia şi curajul de a aduce termenul la lumina rampei şi în discuţie publică: este vorba de D.W. Griffith, care realiza, în 1916, „Intoleranţă” – considerat una dintre marile capodopere ale filmului mut. Această operă cinematografică reuneşte „racorduri epice, reprezentând patru naraţiuni paralele  - 1.O melodramă a crimei şi răscumpărării; 2. Misiunea şi moartea lui Hristos; 3. Evenimente precedente masacrului din noaptea de Sf. Bartolomeu; 4.Căderea imperiului babilonian. Momentele. separate, în timp, de secole, demonstrează, fie şi fragmentar, că intoleranţa există şi se manifestă de secole!

Filmul amintit a fost făcut la jumătatea primei conflagraţii mondiale; de atunci, a mai fost contabilizată încă una, între 1939-1945, şi multe altele, mai restrânse în spaţiu; Dar războaie – declanşate inclusiv ca expresie a intoleranţei - au existat de când lumea şi, parcurgând o listă a lor, avem imaginea apocaliptică a numărului victimelor provocate de: al doilea război mondial – aproximativ 80 milioane; primul război mondial – 60 milioane; invaziile mongole – circa 50 milioane;  cucerirea Imperiului Aztec de spanioli – 25 milioane; războaiele romano-germanice – 15 milioane ş.a.m.d.

Deşi a trecut peste un secol de la filmul menţionat, deşi au mai bine de şapte decenii de la carnagiul reprezentat de al doilea război mondial, lumea nu a devenit mai tolerantă; drept consecinţă, s-au înregistrat alte războaie, alte milioane de morţi, în Coreea, Vietnam, între Iran şi Irak, în Afganistan, Cecenia, Irak, pe teritoriul fostei Iugoslavii, iar acum, în Ucraina.     

Teoretic, atunci când se declanşează conflicte din pricina intoleranţei, aceasta are drept cauze ignoranţa, dar şi agravarea unor probleme (etnice, sociale, politice, religioase), sporirea sărăciei, a injustiţiilor, absenţa certitudinilor. Ceea ce este sigur şi se verifică, din păcate, în practică, constă în realitatea că intoleranţa conduce la exces de violenţă.

După aceste deplasări în timp şi spaţiu, m-aş întoarce la zilele noastre şi în ţara noastră. Cu mare tristeţe! Întrucât se spulberă tot mai mult iluziile pe care mi le-am făcut că, după momente precum decembrie 89 şi mineriade (începând cu prima, din iunie 1990 şi terminând cu cea de a şasea, din februarie 1999), intoleranţa la români va cunoaşte o diminuare. În loc de asta, putem consemna fenomenul invers. Semne au fost date de prin perioada 2010-2012, apoi s-au repetat şi amplificat, de regulă coincizând cu perioada alegerilor, când politicienii şi, după exemplul lor, se împărţeau tranşant în buni şi răi, demonizându-i pe ceilalţi şi autodescriindu-se cât mai angelic.

Toate acestea se întâmplă dintr-un motiv foarte simplu: pentru că nu toţi dintre noi înţeleg/aplică principiul „libertatea mea se termină unde începe libertatea ceuluilalt” – incepând cu libertatea de exprimare.

În asemenea circumstanţe, avem dreptul, ba chiar obligaţia de a fi intoleranţi faţă de...intoleranţă!!!