Justiţia – „mama” infractorilor sau apărătoarea victimelor?

Într-un film cu „hoţii şi vardiştii”, un reprezentant al celor din urmă rostea o replică demnă de interes, subliniind că misiunea sa, în care chiar credea şi pe care încerca să o îndeplinească, era aceea de a apăra 99 la sută din populaţie (prezumată a fi cinstită şi corectă, vizavi de respectarea legilor) de restul de 1 la sută (procent considerat a fi egal cu suma contravenienţilor & infractorilor).
Replica respectivă mi se pare demnă de a fi o definiţie a ceea ce ar trebui şi putea face legile, magistraţii şi poliţia.
Chiar dacă oficialităţile susţin că, în ţara noastră, în ultimul deceniu, infracţionalitatea a scăzut (poate şi pentru că, potrivit unui studiu, România este statul european cu cel mai mare număr de emigranţi aflaţi în închisorile din UE, fenomen ce ar putea fi catalogat drept un „export” dezonorant), încă ne confruntăm cu foarte mari probleme. Astfel, conform datelor publicate de către instituţiile abilitate, pentru anul 2016, se consemnează că au fost trimişi în judecată mai mulţi infractori decât în 2015, că a crescut numărul infractorilor minori şi cel al infracţiunilor comise contra persoanei. Bilanţul celor trimişi în judecată în anul de referinţă este peste măsură de bogat: 9.696 pentru furt, 7.610 pentru loviri şi vătămări, 2.516 pentru tâlhărie, 1.953 pentru înşelăciune, 1.939 pentru evaziune fiscală, 1.747 pentru droguri, 1.652 pentru corupţie, 919 pentru omor, 895 pentru ucidere din culpă, 561 pentru viol, 314 pentru trafic de persoane, 178 pentru proxenetism. La toate aceste cifre trebuie adăugate alte, cu siguranţă mult mai mari, ce reprezintă numărul celor care încă nu au fost trimişi în judecată sau încă nu au fost prinşi (unii nici nu vor fi vreodată...).
Avem, deci, de a face cu un tablou mai mult decât îngrijorător, care ar presupune, desigur, măsuri în consecinţă, printre care o înăsprire a legilor, de natură a descuraja potenţialii infractori (frica păzeşte bostănăria, nu?), dar şi o mai mare intransigenţă a celor puşi să le apere şi aplice.
În realitate, cel puţin dacă este să ne luăm după declaraţii venite dinspre o parte a magistraţilor şi o parte a scenei politice, cel puţin în ceea ce priveşte prima componentă dezirabilă, actualele modificări propuse (unele deja şi votate) de legislativ „indică o preocupare exclusivă pentru respectarea drepturilor procesuale ale inculpaţilor şi mai puţin ale persoanelor vătămate”. Dacă se întâmplă aşa – ceea ce pot confirma doar specialiştii în drept, neinfestaţi de partizanate politice sau de alte interese – este peste măsură de grav şi nu va face decât să contribuie, pe de o parte, la creşterea infracţionalităţii, şi, pe de altă parte, la scăparea infractorilor consecinţele faptelor lor.
Încă din antichitate, au existat voci care au susţinut necesitatea aplicării legilor. Seneca, de exemplu, clama: „să se facă dreptate, de-ar fi să se prăbuşească cerul”; prin anii 1500, împăratul Ferdinand I de Habsburg relua şi întărea îndemnul, devenit „să se facă justiţie, chiar de ar pieri lumea”.
Dacă politicienii români, îndeosebi cei aflaţi în legislativ, ar acţiona sub această deviză, viitorul ar putea fi altul. Cum nu e aşa, nu vom întârzia să culegem roade amare şi grave.

DORIAN OBREJA