La mare modă, locurile de veci

 A-ţi „lua” loc de veci când ajungi la o anume vârstă mentală (ştiu pe cineva care a făcut pasul la 35 de ani!) echivalează pentru unii cu ajungerea la o îndestulătoare maturitate, iar pentru alţii cu un nivel de trai (sic!) fără griji. Sunt femei care simt nevoia să-şi cumpere covoare noi şi sunt bărbaţi care nu se simt împliniţi până nu îşi cumpără un cavou frumos. Ba chiar în timp ce nevasta se gândeşte să asorteze la noul covor nişte perdele ultimul răcnet (crescându-şi, în subconştient, şansele de măritiş după anul tradiţional de doliu, absolut necesar pentru orice văduvă respectabilă), bărbatul se gândeşte să-şi „tragă” o poză în ceramică şi, ca să fie sigur că va da bine pe piatra funerară, alege una de când s-a (e)liberat din armată. Adică de dinainte de a intra sub tirania nevestei - regim pe seama căruia pune ridurile cele mai adânci.
Procurarea unui loc de veci echivalează, cred, cu a-ţi face o asigurare medicală de călătorie. Dai un ban şi ştii, până în măruntaiele sufletului, că dacă o faci, nu vei avea nevoie de ea. Şi nu-ţi iei tocmai asigurarea cea mai ieftină, ca să fii cât mai motivat să n-o păţeşti. Cam cum te-ai duce la farmacie să iei aspirină şi algocalmin, „să fie în casă”, că dacă le ai, nu te doare nimic – numai le vezi că expiră şi trebuie să le arunci. Eventual, le dai unui vecin care are nevoie. Dar dacă nu-s, odată te trezeşti că-ţi „pocneşte măseaua” şi nu ştii încotro să apuci!
Nu sunt la vârsta la care să iau în râs astfel de lucruri. Dimpotrivă! La ultimul priveghi la care am asistat (se întâmpla cu ani în urmă, când se prăpădise, stupid şi cât se poate de inoportun, un unchi care abia împlinise 36 de ani - acum am vârsta lui de atunci, dar cum bani de loc de veci n-am, un „cântecel vesel să cântăm”, zic!), mă apucase o frică paralizantă de moarte, rătăcisem şirul gândurilor, pierdusem orice control şi eram convinsă că dacă nu mă agăţam de o idee din oricare alt registru, aveam să înnebunesc fix în noaptea aceea. Atunci am auzit o voce spunând ceva despre nişte purici – „poante de priveghi”, cum că decedatului oricum nu i-ar mai păsa dacă ar avea astfel de musafiri. Şi am început să aţâţ ca pe un foc de grătar, când ţi-e foame de... mori, glumiţa aceea, lansată de „ţaţa Maria”, o bătrână care o dăduse de mult la pace cu moartea, judecând după războiul mondial pe care îl prinsese, urmat de diverse regimuri politice, plus suveranitatea a vreo 20 de ani de văduvie. Am legat o partidă de „ping-pong”, din replici, pe cinste: nici eu nu mă lăsam, nici ea nu putea spune că nu îi e frică deloc de moarte! Cei de la priveghi râdeau cu lacrimi, în timp ce rubedeniile mele căpătau convingerea că făcusem din moartea unchiului un de neînţeles subiect de bucurie. Singura care simţise ghiara cu aceeaşi intensitate era „ţaţa Maria”.
Am avut mereu o slăbiciune pentru bătrânii care au ajuns la performanţa de a-şi trece în palmares victorii, făcând, pe îndelete, schimb de telegrame cu moartea, după ce s-au călit luându-se la trântă cu viaţa. Au un „nu ştiu cum” de a cocheta cu moartea precum cu o amantă îndărătnică şi capricioasă.
Dacă locurile de veci au ajuns acum la mare modă (atenţie, sunt şi obiectul unor escrocherii profitabile!) este şi pentru că ai noştri, ai unei întregi generaţii părinţi, s-au cam prins cum stă treaba cu disponibilităţile urmaşilor. Că vorba-ceea, în România viaţa-i cam tristă, în schimb salariile sunt hazlii. Motiv pentru care socru-meu (care sper să nu citească aceste rânduri – poate are de jucat table sau poate îşi reface analizele, că e genul de pacient care se internează dacă îl mănâncă în barbă!) şi-a luat loc de veci. Astea de regulă se dau câte două, să beneficieze şi consoarta de „pachetul” concesionat. Socru-meu a luat trei. Să fie! Că poate nu o să fie nevoie. Nu prea curând, în tot cazul.
... De ce să nu recunosc? Mi-am luat o piatră de pe inimă.