Leacuri contra crizelor ce vin (I)

 Dorian OBREJA

Nu mi-am propus niciodată ca acest colţ de pagină să fie, parţial sau integral, un soi de „bau-bau”, ce să sperie, să deprime sau să contribuie la generarea sau augmentarea pesimismului. Dimpotrivă; dacă ar fi după voinţa sau plăcerea mea (şi, sunt sigur, şi spre după cele ale imensei majorităţi a cititorilor, aş prefera să scriu despre lucruri/întâmplări/oameni care se află sub semnele frumosului, binelui, evoluţiei şi speranţei.

Din nefericire, nu mi-am putut materializa această dorinţă, şi cu atât mai puţin aş putea-o face acum, când segmentele de „roz” din existenţa noastră sunt sufocate până aproape la aneantizare de cele „negre”. Cu toate acestea, cu un soi de obstinaţie, continui să nu mă dau bătut, drept care, fincolo de consemnarea unor fenomene negative şi nocive, încerc să găsesc şi explicaţii, apoi, firesc, soluţii. Dovada cea mai bună sper să fie şi cele două episoade ale mini-serialului aşezat sub titlul de mai sus.

Înainte de a începe, aduc aminte că, în cel dintâi editorial din 2022, apărut pe 3 ianuarie, reluam zicerile unor personaje celebre din trecutul mai îndepăratat sau mai apropiat, care profeţeau, pentru anul în curs, un conflict armat de amploare, foamete şi o nouă pandemie (prin activarea unui virus ce zăcea îngheţat în Siberia). În cea mai mare parte, profeţiile s-au îndeplinit, şi mai sunt trei luni şi jumătate în care vom vedea ce va mai fi...      

La momentul actual, fără îndoială, traversăm o etapă extrem de acută a crizelor. Financiare, energetice, alimentare, de mediu ş.a.m.d.. Care, cred eu, se datorează esenţialei crize de lipse de comunicare şi încredere între cei care conduc şi cei (care se lasă) conduşi, cauzată de abisul tot mai mare, tot mai de netrecut între interesele celor dintâi şi ale celor din urmă.

Una peste alta, crizele despre care aminteam se agravează, iau amploare şi, cel puţin în zona europeană, este de aşteptat să atingă cote extreme în iarnă.

Reiau, pentru că e foarte adecvată, întrebarea unui clasic, formulată, şi ca titlu al unei cărţi, în urmă cu fix 120 de ani: ce-i de făcut?

Putem să ieşim în stradă şi în pieţe şi să protestăm, chiar până la a dărâma guverne; dar avem certitudinea că ele vor fi înlocuite de altele mai bune, mai ale noastre şi mai pentru noi?

 Putem să nu facem nimic, să aşteptăm trecerea tăvălugului, cu speranţa că nouă, unora dintre noi, nu ni se va întâmpla nimic.

Putem, în fine, tot în zona – egoistă, fără dubii – a tentativei de salvare individuală, să încercăm a lua unele măsuri, la care ne îndeamnă experţii în varii domenii: Poate nu ar fi lipsit de interes să ne inspirăm şi din organizarea administraţiei, dar şi a simplilor cetăţeni din UK în perioada celei de a doua conflagraţii mondiale. când, printr-o mobilizare şi disciplină exemplare, s-a reuşit rezistenţa în faţa războiului, a foametei şi altor privaţiuni. De asemenea, de învăţat şi din experienţa Germaniei şi Japoniei în epoca de după 1945, având în vedere cum au redevenit puteri mondiale cele două ţări aflate în ruine.

În esenţă, sfatul cel mai important este acela de a ne reduce costurile de trai, prin economisirea de bani. Aici problema e delicată, de genul unei săbii cu două tăişuri; dacă, în plan individual, soluţia poate fi salutară, ea duce la scăderea consumului, deci la frânarea creşterii economice. Rămâne de văzut dacă majoritatea populaţiilor vor alege calea interesului propriu, sau al celui general!

Alte sfaturi, sper cât mai utile, în episodul următor.