Mână în mână: şezlongolanii – pe plaje, corupţii – în administraţii

 

Dorian OBREJA

Am citit o ştire în mai multe rânduri şi tot nu mi-a venit a crede ochilor. După cum se ştie, dat fiind creşterea numărului celor infectaţi cu virusul covidian, dar şi posibilitatea ca focare de infectare să fie porţiunile de pe litoral amenajate (mai mult sau mai puţin, asupra acestui aspect voi reveni) pentru plajă, la începutul săptămânii trecute, un proiect de Hotărâre de Guvern prevedea, printre alte măsuri, şi cea care stabilea că „pe plajă trebuie să existe o distanţă de 2 metri între persoane/şezlonguri, excepţie făcând soţii şi copiii însoţiţi de adulţi (părinţi, bunici)”. O măsură logică şi corectă, a cărei aplicare ar fi dus, în mod sigur, la scăderea numărului celor afectaţi de pandemie. Numai că, surpriză (dar nu şi pentru „prieteni”, care ştiu de ce...), în H.G. măsura nu se mai regăseşte; la întrebarea asupra motivului, răspunsul a fost unul halucinant: „a stârnit numeroase critici în spaţiul public”. Deci opiniile unor oarecare indivizi, indiferent de cât de mulţi ar fi fost, atârnă mai greu în luarea unor decizii guvernamentale decât acelea ale medicilor şi altor categorii de specialişti! Şi ne mai mirăm de rezultate...

„Chestiunea şezlongurilor”, dacă vreţi să o numim aşa, poate fi discutată în două planuri – unul de permanenţă, şi altul punctual, referitor strict la perioada de pandemie.

Spre deosebire de greci sau bulgari, în ţara noastră politica aplicată de către administraţiile locale pe litoral a fost una falimentară din start, preferându-se unui întreg (hotel-plajă-loc de baie), segmentarea. Aţi ghicit, probabil, de ce: mai mulţi clienţi, mai mult comisioane.

Una dintre cele mai rentabile afaceri (chiar dacă doar vara), este aceea de şezlongolan: adică individ care ia în concesiune (pentru o chirie nu prea mare) o porţiune de plajă, cumpără şi instalează pe ea cât mai multe şezlonguri şi umbrele (investiţie recuperată, cred, într-o săptămână sau două). Şezlongolanii au, astfel, o afacere extrem de profitabilă, din care îşi iau partea şi cei din administraţii. Căci nimeni de acolo nu mai stă să verifice dacă suprafaţa închiriată este egală cu cea folosită în practică, dacă există duşuri, toalete publice ecologice, coşuri de gunoi, dacă mizeria este strânsă de pe plajă în fiecare dimineaţă ş.a.m.d.

În perioada de pandemie, când haosul pare a pune stăpânire pe toate, afacerile de acest tip sunt şi mai înfloritoare (dar şi mai înfiorătoare!). Am văzut, cu ochii mei, indivizi mărind perimetrul alocat prin contract şi plasând şi mai multe şezlonguri şi umbrele (la distanţe mai mici decât cele legale) pe timp de noapte!!! În schimb, timp de o decadă, nu am văzut trecând pe acolo vreo echipă de control de la vreuna dintre instituţiile cu atribuţii, poliţişti, jandarmi; nici măcar salvamar nu se afla în turnul de pază metalic, mâncat de rugină...Zonele rămase pentru plaja şi baia simplilor cetăţeni, ăia cu cearşafuri ori prosoape, erau restrânse, defavorizate şi, desigur, neîngrijite.

Să închei aceste rânduri, dezolante, într-o notă adecvată, dar în plan economic: Bulgaria a atras 50 la sută dintre turiştii români care intenţionau să meargă în Grecia sau Turcia. Aproape toţi aceştia ar fi putut să rămână pe litoralul românesc, dacă ar fi fost condiţii, inclusiv preţuri mai mici ca „afară”.