N-am venit aici să moştenim pământul...

Replica asta, rostită de o bună prietenă de-a mea, medic la cel mai mare spital de oncologie din Moldova, mi se tot învârte în minte şi în suflet. Tot meditând la înţelesuri am avut brusc şi o altă măsură a timpului, care o fi el infinit, dar pentru fiecare dintre noi se poate reduce la doar o secundă, atât cât îţi trebuie să afli dacă a doua zi vei mai vedea lumina soarelui ori te vei cufunda în veşnicul întuneric.
O bătaie de inimă mi-a fost de ajuns ca să pricep că degeaba suntem mari şi tari, strângem averi, ne luptăm pentru funcţii şi poziţii înalte dacă am uitat să fim oameni şi am călcat peste toţi cei din jur. Prieteni, familie sau pur şi simplu trecători prin viaţa noastră, dar de la care am fi putut învăţa cum să fim mai frumoşi, mai buni, mai îngăduitori şi chiar iertători că nimeni nu e uşă de biserică.
Un terapeut pe care îl apreciez mult a spus, la lansarea celei mai recente cărţi semnate de el, că rostul pelerinajului este drumul, nu neapărat destinaţia. Drumul, calea aia bătătorită ori plină de grohotişuri, pe care unii aleg să o străbată cu orice alt mijloc de transport, mai puţin pe jos fiindcă durează prea mult, e obositor şi doare.
De fapt, aici este tot înţelesul pelerinajului – drumul pe care îl parcurgem cu noi înşine, transformările prin care trecem, înţelesurile pe care le aflăm despre noi şi omul în care alegem să ne schimbăm ca să ne fie bine. Nouă, celor din jur şi naturii, de la care avem mereu pretenţii şi nu-i oferim nimic în schimb. Lansăm proiecte despre care ştim că vor otrăvi mai totul în jur, dar nu ne pasă fiindcă miza este doar cea financiară, tăiem copaci în neştire, secăm ape şi dărâmăm munţi doar pentru ca unii sau alţii să fie mai avuţi. Ne supunem cerinţelor străinilor atraşi de pământul nostru bogat, facem temenele celor care ne aruncă pungi cu bani şi uităm de noi, aşa cum au făcut oamenii mari din Ministerul Mediului, care au permis mamutului Chevron să ne găurească pământurile în căutare de combustibil. Au ignorat semnalele primite din ţările unde compania americană a otrăvit totul în jur şi s-au bucurat doar de banii pe care nici măcar nu ştiu că-i vor obţine.
Sincer vă spun, eu aş vrea ca prospecţiunile să aibă un final nefericit pentru sondori fiindcă altfel cel mai mare spital de oncologie din Moldova se va umple de victimele fracturării hidraulice. Aşa se numeşte metoda aplicată de Chevron şi care are, printre altele efecte negative, şi pe cel cancerigen. După ce în burta pământului vor fi aruncate milioane de tone de apă amestecată cu sute de chimicale, vom primi şi pedeapsa pentru că l-am otrăvit cu bună ştiinţă. Atunci vom ajunge să măsurăm clipele în întâlnirile cu medicul şi spovedaniile către un Dumnezeu care ne-a tras de mânecă atunci când am greşit, dar am ales să-i întoarcem spatele, orbiţi de flăcările arginţilor zornăiţi de cei care mereu ne cumpără.
N-am venit aici să moştenim pământul şi dacă tot ni s-a dat dreptul la viaţă, avem obligaţia să o păstrăm şi să o facem cât mai frumoasă. Vă invit la un pelerinaj în cele trei sate din jurul Bârladului în care, nu peste mult timp, îşi va înfige colţii colosul Chevron. Vă rog să păstraţi în amintire şi frumuseţea zonei, dar şi lacrimile sătenilor care nu i-au aşteptat niciodată pe americani...

Acum ne poți urmări și pe FACEBOOK