Noi suntem români, nu şi stăpâni!

 

Dorian OBREJA

După turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din România, unul dintre titlurile dintr-un important cotidian francez (nu-i dau numele, căci, în cazul de faţă, s-a făcut de merdre) a fost de natură să sidereze, afirmând că a fost vorba de „un vot care a confirmat rădăcinile europene ale ţării”. Să auzi şi să nu crezi! Le-aş reaminti (asta, dacă ştiau) jurnaliştilor francezi că Europa se întinde între Atlantic şi Urali, iar România este situată la jumătatea acestei distanţe; mai rădăcini decât aici, e greu să găseşti în altă parte. Dincolo de asta, adicătelea, dacă ar fi câştigat altcineva, se putea vorbi de rădăcini asiatice sau...africane? Şi chiar dacă ar fi fost aşa, care era problema? Doar, foarte de curând, preşedintele francez a declarat, răspicat, că „Rusia şi China nu sunt inamici ai NATO” - deci nici ai Europei!

Deci chestiunea privitoare la rădăcini fiind, zic eu, lămurită, să trecem la cea referitoare la stăpânii ţării noastre. Care, nu-i aşa?, ar fi trebuit şi trebuie să fie românii. Numai că, şi în acest caz, din păcate, teoria este infirmată de practică.

Concret, Ţările Române au fost dominate de către Imperiul otoman, cu scurte întreruperi, vreo 4 secole. Şi Ardealul s-a aflat, însă numai 170 de ani, sub aceeaşi dominaţie, după care a intrat în administrarea Imperiului habsburgic, ulterior, a Regatului maghiar. Moldova şi Muntenia au scăpat de turci doar pentru a da de marii şi bunii noştri prieteni de la răsărit: în 1808, la Erfurt, Napoleon accepta ca ţările amintite plus Finlanda să facă parte din Imperiul rus; în 1828, Principatele sunt chiar ocupate de trupele ruseşti...

 

Odată cu trecerea vremii, termenii au mai evoluat, în sensul „îmblânzirii” lor. Nu s-a mai vorbit, tranşant, de dominaţie, ci de aparţinerea unei zone de influenţă. Între 1866 şi 1947, România a fost condusă (din 1881, ca monarhie constituţională) de 4 reprezentanţi ai familiei Hohenzollern-Sigmaringen, o ramură a celei imperiale germane. Amprenta nemţilor a fost pusă foarte apăsat asupra ţării noastre şi în timpul primului război mondial (aproape doi ani), dar şi al celui de al doilea (între septembrie 1940 şi august 1944), România este ocupată de trupele germane. Ca de obicei, salvatorii noştri sunt ruşii, care acaparează România fizic, din 1944 până în 1958, şi apoi înrolând-o în lagărul socialist, Tratatul de la Varşovia, CAER, până la finele lui 1989, oficial în iulie 1991.

În decembrie 1989, scandam „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim”. Şi unii au murit, alţii au învins, cei mai mulţi şi-au dobândit libertatea visată atâtea secole. Libertatea de a alege între a pleca la muncă (fie şi ca „negri & negrese”) în alte state, sau a trage mâţa de coadă în propria ţară. Şi, peste toate, libertatea de a alege zona de influenţă căreia să îi aparţinem. Desigur, prin voinţa reprezentanţilor, nu a poporului. Aşa am ajuns şi în UE, şi în NATO, prin decizii ale Parlamentului. Privind aderarea la prima structură, în 2005, preşedintele României de atunci (uitat fie-i numele), avea cinismul şi tupeul de a declara că ratificarea nu va fi făcută prin referendum, „deoarece s-ar pierde timpul”. Curat constituţional, coane Băsică!