O beţie cu Liviu

 Dan M.BREZULEANU

Pe vremuri, când deschidea gura Băsescu, creştea dolarul, iar când o făcea Ponta, urca, smintită, moneda euro... Astăzi, chiar dacă Iohannis tace, cursul valutar are nevoie de nitroglicerină. Cresc veniturile şi investiţiile în planşe frumos colorate, agăţate prin căminele culturale rurale, iar Guvernul a devenit, peste noapte, cartierul cel mai violent din ţară. Lumea îşi dă ghes să secere culturi pe care nu le-a semănat vreodată, pentru simplul motiv că a promis Liviu. Cum care Liviu? Băiatul acela cu care, de vreo două decenii, ne tot cinstim prin campaniile electorale.
De la Dinescu ar fi trebuit să învăţăm că drojdia societăţii umflă aşteptările din alambicul care ne-a dat atâţia politicieni cumsecade. N-am avut nas să simţim că inteligenţa, ca platfusul sau social-liberalismul, nu sunt atât de contagioase, cum ni s-a sugerat, şi stăm astăzi, în bătătură, prostiţi de atâta progres, cu ochii agăţaţi de culmile dezvoltării. A urcat curba, cândva sfioasă, a economiei, se îngraşă şi punga cu arginţi a pensionarului, se-mbată cu nărav şi bugetarul, deghizat în înalt-funcţionar. Moralitatea dispare în măcelăria Guvernului, acolo unde se tranşează bugetul... Uşor-uşor, libertatea, îmbrăcată în hainele ponosite ale democraţiei, ni se va şterge, cu silă, din memorie, chiar şi din conştiinţă.
Fii curajos şi gândeşte! pare să fi fost un îndemn şovăielnic, de vreme ce imaginaţia ne rămâne sechestrată în conştiinţe. Căci, de sechestrat, au sechestrat tot ce-au putut unii, sub privirea absentă a tuturor. De moment, iluziile dorm cu burţile-n sus şi sforăie... Iar Liviu scoate iarăşi posleţul din alambicul Puterii şi, cu faţă de poem, ne explică cum lupul nu poate fi decât rău atunci când te încăpăţânezi să asculţi doar povestea Scufiţei, fie ea şi roşie, ca prapurii partidului. Ce tablou sumbru, lipsit de ramă, de stil, de culoare! Nici măcar încărcătură misterioasă nu mai are, de vreme ce lumpenproletariatul e iarăşi pe cai mari.
Laureat al Nobelului pentru literatură, Gabriel Garcia Marquez avea o zicere favorită: „În ziua în care rahatul va avea o oarecare valoare, săracii se vor naşte fără fund”. N-o să încerc a vă explica, măcar, ce idee pidosnică le mai poate trece unora prin minte citind asta, mai ales satrapilor îmbătaţi cu privilegiile unor domnii fără glorie. Căci, oricând va fi nevoie ca noii filozofi ai naţiei să se îmbete cu ideea că au de reinventat economia sau măcar marxismul, fără tuşa leninistă, Liviu va da foc iarăşi sub alambic. Şi încă repede, până ce ţara nu se va trezi din beţie...Iar eu îi dau dreptate prietenului care se căznea să-mi explice că tiranul este omul care îmbătrâneşte slugă! Să nu ne mai mirăm, deci, că ne tot put gurile a mâhniri şi-a căinţe!
Dan M.BREZULEANU