O ţară făcută ca de-un Frankenstein

 Dorian OBREJA 

În mod cert, pentru un jurnalist – născut, iară nu făcut, sau practicând această artă/meserie din dorinţa de a parveni -  treapta cea mai de sus la care poate aspira este constituită din calitatea de editorialist. Recunoscând aceasta, nu pot să nu mărturisesc, sincer, că, uneori, abordarea editorialului poate să fie frustrantă, pentru că acest gen publicistic nu permite asocierea cu vreo imagine – care, se ştie tot din domeniu, face cât o mie de cuvinte. Ba, uneori, mult mai mult ; ba, deseori, este suficientă doar ea, fără a mai avea nevoie de vorbe. În fine, asta e-n viaţă, nu poţi avea doar avantaje...

În cazul de faţă, de exemplu, mi-ar fi prins extrem de bine o imagine. Care poate fi văzută/imortalizată în cel puţin două locuri din Iaşi - la marginea dinspre nord a fostului «Fortus» şi înspre acelaşi punct cardinal în zona fostei fabrici «Ţesătura» (şi în  nenumărate locuri din ţară). Lipite, la propriu, de vestigiile celor două unităţi industriale, se află, astăzi, două mari magazine, într-o alăturare care vorbeşte foarte convingător despre diferenţele şi prăpastia dintre trecut şi prezent/viitor (apropo de cel din urmă timp, pe hala rămasă de la CUG se mai poate citi încă acest cuvânt, şters nu de vreme, ci de oameni, pentru că făcea parte dintr-o lozincă...). Cel puţin în primul caz, ferestrele sparte ale vestigiilor parcă ar fi ochii şi gura unui strigoi, creând o atmosferă de film horror.

Alăturarea de care aminteam m-a dus cu gândul la un personaj celebru, şi anume Frankenstein şi la creaţia acestuia, la fel de celebră. Amândoi apar într-un roman, scris de către Mary Shelley (soţia poetului cu acelaşi nume), apărut, ehei, tocmai în 1818. Dar celebritatea a fost generată de cinematografie, fiind consemnate zeci de ecranizări ale cărţii, din 1931 şi până în 2018 (ca o curiozitate, dar şi ca dovadă că nimic nu este întâmplător, printre ultimele pelicule se numără vreo trei numite «Hotel Transilvania» !!!).

Pentru cei cărora subiectul nu le este familiar, rezum : un tânăr om de ştiinţă creează, din bucăţi, un corp uman, să zicem o fiinţă artificială (spre deosebire de acum două secole, când a apărut romanul, o asemenea încercare nu mai pare, acum, aşa fantezistă...) bucăţile fiind colectate din surse diverse şi macabre, fiind furate de la cadavre din cimitir, recent îngropate, sau de la criminali de curând executaţi – rezultând un întreg constituit din petice, cu un aspect cel puţin grotesc şi, din greşeală, dotat cu creierul unui ucigaş. Cei care au devenit interesaţi de subiectul datorat imaginaţiei pot citi cartea sau vedea una dintre multele ei ecranizări (de referinţă rămâne cea din 1931, cu Boris Karlof), noi să ne întoarcem la creaturile frankensteiniene ale zilelor noastre.

Nu intenţionez, de această dată, să mă refer la implicaţii social-economice, precum faptul că, înainte, în obiectivele industriale menţionate, munceau oameni, care îşi asigurau existenţa lor şi a familiilor şi produceau ceva, pe când, acum, în magazinele răsărite precum ciupercile după ploaie, cei care au bani pot cumpăra orice (în foarte multe cazuri, produse venite de pe alte meleaguri), umplând de bani buzunarele comercianţilor şi fabricanţilor. Atrag atenţia doar asupra planului estetic al unui întreg constituit din petice, dintre care unele sunt într-o contradicţie flagrantă cu celelalte. Trecutul este reprezentat prin răni încă vii, sângerânde, iar prezentul şi viitorul – de copii mai mult sau mai puţin reuşite ale unor originale ce nu ne sunt accesibile.