Oamenii care îţi dau aripi
Dimensiune font:
Există la români o zicere - am aflat-o de curând, dar cică ar fi veche! - care etichetează ceva ce nu îţi este pe plac, sub niciun chip, ca fiind „urât ca munca”. Chiar aşa întreba un moderator de emisiune - altfel destul de serioasă, în sensul că nu e una dintre cele de bârfe sau vreun telejurnal de can-can: „Cum facem să scăpăm, noi, românii, de vorba asta, să nu mai asociem urâtul cu munca?”. Mi-am zis că o fi o vorbă de prin alte părţi, de n-am auzit-o până la etatea asta, dar am reţinut ideea. Că, deh!, nu se ştie niciodată când ai nevoie de o comparaţie „de calibru”. Uite, zic, ce le mai trece unora prin cap – din seria „Ca să-ţi dai seama că eşti prost, trebuie să-ţi meargă mintea”...
În schimb, povestea asta mi-a adus aminte că am cunoscut nenumăraţi oameni care, în momente de mărturisiri, de bilanţ al unor decenii de viaţă, spuneau, cu vorbele acestea ori cu altele, mai mult sau mai puţin dichisite: „Munca a fost viaţa mea”.
Chiar dacă pentru mulţi dintre ei nu a fost tocmai o alegere, au făcut o pasiune pentru ceea ce, altfel, ar fi putut fi doar datorie, misiune îndeplinită. Mai ales după ce ies la pensie, oamenii devin chiar mândri de ceea ce au făcut toată viaţa, cu trudă, evident. „În ziua de azi nu mai eşti socotit a fi cineva, dacă eşti la munca de jos. Este o dorinţă mare de a învăţa, şi mă bucur mult că tineretul învaţă, pentru că eu am pornit în viaţă cu patru clase primare. Munca a fost viaţa mea. Eu n-am pierdut nicio zi lucrătoare”, îmi spunea cu ani în urmă Leizer Finchelstein, supravieţuitor al „trenului morţii” în 1941. În noiembrie, va împlini 90 de ani. Lucrează încă, trebăluieşte mereu câte ceva şi mi-e tare drag...
În alte împrejurări, am stat de vorbă cu o doamnă profesoară de fizică, Ionela Bărbieru, pensionară. Discuţia ajunsese din nou la criză, că aşa s-a cam întâmplat în ultimii ani, oamenii au fost atât de ocupaţi să facă scenarii apocaliptice, încât abia dacă şi-au mai amintit să trăiască. „Vai, îmi destăinuie doamna, nu-ţi poţi închipui ce-mi place să merg la mall! Mă duc să mă uit la magazinele de pantofi, la bijuterii, la ceasuri. Aşa îţi dai seama dacă tipul care le aduce e priceput sau amator. Şi maşinile îmi plac teribil! Mă uit să văd caracteristicile motorului. O maşină vorbeşte despre stadiul de dezvoltare în care ne aflăm”. Făcusem ochii mari, dar doamna a continuat, în timp ce eu mă gândeam că ar fi timpul să-mi doresc o pereche de pantofi noi, din banii pe care intenţionam să-i investesc în nişte conserve pentru sfârşitul prelungit al lumii: „Suntem într-o eră a vitezei, trebuie să vedem partea ei bună! Acum, e mult mai uşor să obţii lucrurile: mergi la bancomat, nu mai are nimeni de păzit vreo ladă cu bani, nu mai mergi la croitoreasă, la trei probe, pui rufele la spălat la maşină... Cu internetul, nici grevele nu-şi mai au rostul. Greva era pentru timpurile în care trăia tata mare, că atunci telegraful mergea din stâlp în stâlp! Acum ne vedem unii pe alţii din satelit, cum e posibil să mai protestăm la grămadă?”. Doamna aceasta este dovada vie a faptului că oamenii pot trăi şi cu dantele spumoase franţuzeşti, şi fără ele, că vor răzbate oricum!
De fiecare dată, întâlnirile cu astfel de oameni şi, din vreme în vreme, rememorarea dialogurilor cu ei, îmi dau aripi.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau