Pasivitatea şi lipsa de atitudine subminează prezentul şi, mai ales, viitorul României

Dorian OBREJA

Nu cred că ne consolează cu nimic faptul că paisivitatea şi lipsa de acţiune au fost blamate, ca rele majore, de filosofi celebri încă din antichitate.

De asemenea, nu cred că ne încălzeşte faptul că pe toată întinderea planetei noastre se manifestă cele două fenomene – iată, de exemplu, un politolog american subliniază că posibilitatea ca societatea să fie condusă de către o castă închisă este datorată, în exclusivitate, indiferenţei şi pasivităţii maselor.

În fine, nu ne putem simţi mai bine consemnând faptul că acele două elemente nocive amintite în titlu au făcut acelaşi lucru şi în trecutul ţării noastre. Căutând în filele istoriei secolului trecut, am găsit un citat care se potriveşte precum o mănuşă subiectului: „Pasivitatea, lipsa de atitudine sunt astăzi simple anacronisme, când nu sunt dovezi de laşitate spirituală. Cu spiritul ori cu acţiunea suntem datori să ne înrolăm. Nimeni nu poate fi scutit de a lua măcar poziţie”.

Doar la prima vedere ciudat, nu am să spun şi care este numele autorului acestor spuse – adevărate şi menite a motiva şi convinge la acţiune, de altfel. Pentru simplul, dar foarte temeinicul motiv că autorul cu pricina, excelent teoretician, dacă e să ne luăm doar după citatul de mai sus, a fost un condamnabil practician, sau, mai pe şleau, un traseist politic, prezent şi în nomenclatura din jurul lui Carol al II-lea, dar şi în cea care a condus ţara după august 1944...

De fapt, poate acesta ar trebui să fie adevăratul subiect al acestor rânduri – consecvenţa dintre ceea ce simţim, gândim, spunem şi facem. Un traseu, cu certitudine, destul de lung şi întortocheat, pe parcursul căruia, aproape inevitabil, la mulţi dintre noi se produc schimbări de sens (deseori chiar la 180 de grade), răsturnări de viziuni şi, în cele din urmă, ceea ce este cel mai trist şi mai contraproductiv, renunţări.

O specialistă contemporană într-ale psihoterapeuticii sintetizează extrem de plastic tabloul, atunci când sesizează că „pasivitatea şi lipsa de acţiune îţi hrănesc frica, iar proactivitatea şi acţiunea îţi hrănesc curajul”.

Dacă ne întoarcem acolo unde ne doare, adică în ţara noastră, constatăm că un anume fel de a fi al celor mai mulţi dintre noi a dus la definiri în registru umoristic (deşi situaţia este, fără exagerare, dramatică). Un prim exemplu, într-o epigramă, ce afirmă că „din vechime se dezvoltă/ contradicţia ciudată/ mămăliga se revoltă,/ dar românul-niciodată!”; al doilea, sub forma unui soi de banc (la asta suntem neîntrecuţi!), ce explică dispariţia vulcanilor activi din România prin aceea că pasivitatea oamenilor a fost prea mult şi pentru ei, contagiindu-i...

În România, la ora actuală, e linişte. Sub vălul acesteia, o castă îşi vede, metodic şi consecvent, de interesele ei, în vreme ce majoritatea populaţiei, alcătuită şi din cei care au rămas, şi din cei care au ales calea pribegiei, se face vinovată de întreţinerea acestei linişti, prin pasivitate şi lipsă de atitudine/acţiune. Roadele acestei stări nu pot fi decât pe măsură...