Patimile noastre cele de toate zilele

 

În Săptămâna Mare bisericile sunt pline. Dimineaţa, pentru spovedanie, seara pentru Denii, acele slujbe în pildele cărora fiecare dintre noi se regăseşte. Cu toţii am ratat (uneori cu bună ştiinţă) ocazii când am fi putut dovedi că suntem mai creativi, mai ingenioşi şi poate cu greu ne-am regăsit sensul, fiind mai norocoşi decât smochinul cel neroditor, amintit în Lunea Mare. Ne-am zgârcit şi am ţinut neaprinsă candela sufletului, aşa cum au făcut şi fecioarele din pilda Zilei de Marţi.

Am trădat, ca şi Iuda, de multe ori, am minţit şi ne-am vândut prietenii, oamenii dragi, poate chiar familia. De fapt, nu este zi în care să nu vedem trădare în jur – că este doar o minciună spusă în grabă amicului pe care îl evităm de luni bune, sătui poate să ni se plângă ori să ne spună aceeaşi poveste, că fentăm taxatorul din tramvai, că ocolim abil cerinţele şefului ori că-i punem beţe în roate colegului de birou, tot povestea lui Iuda o spunem. În fapt, trădăm, minţim, ne asigurăm binele şi fericirea pe mâhnirea adusă altora. şi dacă uităm să mulţumim ori să ne plătim sau răsplătim serviciile care ne-au fost aduse, evităm să strângem mâna care ne-a fost întinsă când ne era mai greu, tot trădare este.

Dacă suntem sinceri cu noi ne putem cere iertare în Joia Patimilor, când putem învăţa încă o dată legea smereniei, dar de cele mai multe ori refuzăm să facem acest lucru. Uităm sau nici nu ne pasă că Iisus a spălat picioarele mesenilor înainte de Cina Cea de Taină şi mai dăm bice pornirilor răutăcioase, orgoliilor, furiilor sau fricii de a greşi, de a fi judecaţi, de a nu fi iubiţi. În goana noastră nebună spre a aduna laude, averi, recunoştinţe uităm că nu ne avem decât pe noi şi credinţa noastră şi că tot ce este în jur este o plăsmuire a ceea ce am gândit, am dorit, am visat, am făptuit. Uităm de recunoştinţă, la care până şi tâlharul care a dobândit raiul a apelat, în Vinerea Mare, a pomenirii Patimilor. Dacă am fi cinstiţi cu noi am trebui să aruncăm într-un hău tot ceea ce ne macină şi să ne bucurăm de fiecare clipă în care avem şansa de a fi mai buni şi mai omenoşi.

Ca să (re)Înviem este nevoie să ne uităm adânc în ochii noştri şi să ne mai gândim înainte de a minţi, de a ne vinde pruncii pe arginţii străinătăţii, de a-i pune la zid pe cei despre care credem că ne împiedică să ne urcăm pe tronurile mândriei, de a-i condamna în gând pe cei care ucis oameni în atentate în numele unor falşi idoli. şi dacă vrem să vedem Lumina din ceilalţi este nevoie să simţim căldura din sufletele noastre, apoi să o dăruim şi celor din jur. Abia atunci poate vor veni cei 1.000 de ani de pace de care avem mare nevoie.

Maura ANGHEL