Praf şi pulbere

Orgolii nemăsurate, putregai intern, inconştienţă. Aceştia sunt termenii în care este descris PDL de câteva zile încoace, iar asta nu de către adversarii politici, care au ajuns la concluzia că e mai bine să nu se bage în mizeria altora, ci chiar de către propriii membri. Scânteia acestei fracturi iremediabile în PDL a fost reprezentată de anunţul Fundaţiei Mişcarea Populară privind transformarea sa în partid, o mişcare de altfel anticipată de toţi observatorii scenei politice. Moşită de preşedintele Traian Băsescu şi având chiar un consilier prezidenţial la cârmă, ca să nu existe dubii asupra iniţiatorilor, respectiva fundaţie-partid este croită pe măsura actualului locatar de la Cotroceni, pentru ca acesta să aibă asigurată o jucărie la purtător la bătrâneţe, după ce nu va mai fi şef al statului. Iar negaţiile privind transformarea în partid de la înfiinţarea ONG-ului cu pricina, infirmate de anunţul de zilele trecute, au fost de tot râsul. Unde mai pui şi invitaţiile insistente pe care alţi strategi din umbră cu rol de răspândaci de ocazie – vezi cazul Lăzăroiu şi a sa Albă ca Zăpada, le lansează de câteva săptămâni bune şi care numai spre o formaţiune profund prezidenţială nu indicau. Dar, supărarea pedeliştilor nu de aici se trage. Formaţiuni noi au mai fost şi, probabil, se vor mai înfiinţa şi de-aici încolo. Ieşirile isterice ale lui Vasile Blaga, prin care anunţa că praful şi pulberea se vor alege de cei care vor adera la noua… mişcare, au la bază o îngrijorare cât se poate de reală. Dacă va continua în cest ritm, Blaga riscă să rămână şef doar peste sediul central din Aleea Modrogan şi, eventual, peste câţiva lideri nostalgici de prin teritoriu, pripăşiţi de pe la alte partide şi care ar pleca rupând pământul cu prima ocazie, numai că nu mai sunt doriţi de nimeni. Judecând însă lucrurile la rece, Vasile Blaga nu a fost niciodată şeful PDL, cum nu a fost nici Emil Boc. Probabil că acesta s-a îmbătat cu apă rece atunci când, în urmă cu două luni, a învins-o pe Elena Udrea (din nou, fosta secretară a lui Băsescu de la Primăria Capitalei şi fost consilier prezidenţial), în urma unor alegeri contestate după ce au fost câştigate la mustaţă. S-a văzut, imediat după citirea rezultatelor, cât de imparţial este Traian Băsescu şi cine a condus, de fapt, acest partid. A mai putut fi remarcat atunci şi cinismul unui preşedinte care, după ce a călărit un partid în perioada cât acesta a fost la guvernare, l-a abandonat imediat ce acesta nu mai prezenta nici un interes de moment, în favoarea unei noi construcţii politice. Cât despre apolitism, şi-au dat seama de asta imberbii politicii, cei care l-au susţinut pe Traian Băsescu prin mitingurile electorale, gen Rareş Neamţu ori Mihai Răzvan Ungureanu, şi care se văd acum ejectaţi din orice combinaţie politică, după ce, probabil, altele au fost aranjamentele cu păpuşarul de la Cotroceni. Nu ştim, aşadar, ce succes va mai putea avea în România o formaţiune politică, fie ea condusă chiar de Traian Băsescu. Cei care se înhamă la această construcţie uită, poate, că unul dintre motivele pentru care PDL a obţinut rezultatele dezastruoase de la ultimele tururi de alegeri i se datorează, în mare măsură, şi asocierii imaginii cu cel pe care opt milioane de români l-au dorit demis din funcţie la referendumul de anul trecut. N-au decât să încerce.
Un lucru este însă tot mai sigur. În timp ce unii caută să celebreze 20 de ani de la constituire (sau, mai degrabă, de la desprinderea din coasta FSN), PDL e pe cale să-şi dea, în aceste zile, obştescul sfârşit. Fără lacrimi, fără regrete, dar cu sudălmi şi invective ca la uşa cortului. Iar ca să-l parafrazăm pe Vasile Lupu, un alt ilustru geniu al politicii, fost şef peste un fost mare partid, rămâne de văzut doar cine va stinge lumina…

Acum ne poți urmări și pe FACEBOOK