„Râdeţi, că vă ia mama dracului!”

Primăvara acesta, care s-a lăsat atât de mult aşteptată, are mari „şanse” să treacă neobservată. Din cele mai diverse motive, oamenii au tendinţa de a-şi pironi privirile în caldarâm, de a trece îngânduraţi pe lângă pomii înfloriţi. La Iaşi, de pildă, pentru că trebuie să privească atenţi pe unde păşesc, practicând un sport cu totul nou, parcă, acela al traversării străzii – în fapt, escaladarea unor înălţimi neaşteptate ale hăului lăsat de asfaltul dispărut sub şenilele buldozerelor. Nu, în astfel de împrejurări, nu este la îndemâna oricui să zâmbească.
Mereu sub alte vremuri, în alte spaţii, urbane sau nu, în România este greu să găseşti oameni care să te privească în ochi, care să zâmbească – să zâmbească, asta, da, vorbă deocheată! Poate doar pe aleile vreunui ospiciu să mai găseşti vreun „Ştefan cel Mare” ori vreun răzleţ „Napoleon” care să râdă în hohote, dar câţi dintre noi avem timpul ori disponibilitatea de a vizita astfel de locuri?!
„Râdeţi, că vă ia mama dracului!” - directiva aceasta din vremuri comuniste ne urmăreşte încă şi probabil o va face multă vreme, pentru că, liberi, românii nu se pot manifesta în acest sens. De pildă, dumneavoastră vă puteţi gândi, acum, la un om vesel?... Dar dacă îl excludem pe Gigi Becali? Să nu dăm exemple de actori, care râd pentru că au studii specializate... Am văzut chiar zilele trecute unul care râdea cu o poftă nebună pe scenă, dar „nu se pune”, pentru că văzându-l altădată pe stradă părea a fi mai curând vărul drept al lui Cioran. Oana Zăvoranu? (Iertată fie-mi alăturarea de nume...) Nu, deşi uneori am o vagă bănuială că oamenii aceştia care umplu, şi la propriu, şi la figurat, ecranele televizoarelor cu dramele, cu divorţurile lor râd teribil de noi, cei care tocim telecomanda în căutarea a ceva ce merită văzut... Mihai Gâdea?
L-am văzut în afara studioului său, la „concurenţă”, în emisiunea Marinei Constantinescu şi, credeţi-mă, nimic mai trist decât o astfel „Nocturnă”... Parcă nu rămâne decât soţia lui Ioniţă de la Clejani, al cărei nume îmi scapă. Mihai Bendeac? Nu prea cred...
Ieşind din cotidianul plin de rating, unul dintre puţinii oameni care mi-au părut a fi eminamente veseli a fost Puiu Călinescu. Nu spun vorbă mare, cred că am fost îndrăgostită de Puiu Călinescu, până când l-am văzut invitat în emisiunea Eugeniei Vodă şi am plâns odată cu el când a povestit cât de multe lucruri triste i s-au întâmplat, cum a convins-o el pe bunica să-i ia bicicletă... Şi au trecut pe la şcoală şi bunică-sa a aflat că el a rămas repetent şi nu i-a mai luat bicicletă! Cât de vesel poate fi un om care, ajuns la bătrâneţe, lăcrimează la o asemenea amintire?
Şi, în fine, cât de vesel poate fi un popor care s-a alimentat mereu cu poveşti triste?
Poate, totuşi, în viitorul apropiat se va schimba ceva, deşi generaţiile se succed predând fiecare moştenirea ei de încruntare. Nu zic să râdem ca proştii, că nu e cazul nostru, dar cu râsul ăsta o fi ca şi cu pomana: are mai mare valoare când o împarţi celor care au nevoie şi mai bine primită când nu (ţi) se întoarce.
Până atunci, o ştire „bombă”: au înflorit vişinii! Am observat şi eu ieri, când florile păleau deja...