România reală
Dimensiune font:
Nu am fost unul dintre susţinătorii fervenţi ai înfiinţării USL, dar nici printre cei care i-au găsit mereu nod în papură, doar pentru a face în ciudă ori pe plac vreunei tabere, aşa cum văd că se obişnuieşte tot mai des în presa noastră liberă. Ca român care a tras ponoasele guvernărilor democratice din ultimele două decenii, nu pot să nu remarc însă unele aspecte care conduc din ce în ce mai mult la concluzia că partidele româneşti nu sunt pregătite încă pentru coabitare la guvernare, în nicio formulă. S-a bătut monedă pe modelul german împrumutat la constituirea alianţei dintre PSD şi PNL – PC nu intră în calcul, având în vedere bascularea dintr-o parte în alta a eşichierului, în ciuda numelui de partid conservator – dând unora impresia că românii chiar pot deveni nemţi peste noapte. Totodată, s-a spus la vremea respectivă - prin februarie 2011 - că nu pot încăpea în aceeaşi teacă sabia socialiştilor cu faţă europeană şi a liberalilor, care nu prea mai au nimic în comun cu trecutul Brătienilor. Au trecut însă doi ani şi, spre surprinderea multora, această construcţie chiar rezistă. Unii se întreabă ce-i ţine împreună pe social-democraţi şi pe liberali, iar primul motiv care-mi vine acum în minte ar fi ura faţă de Traian Băsescu. Acest lucru le-a adus capital politic liderilor celor două formaţiuni, dar şi succesul în alegerile locale şi parlamentare. E drept, la acest succes a contribuit şi degringolada din sânul (fostului) PDL, partid care a dovedit că nu înseamnă nimic fără Traian Băsescu. Despre acest aspect am mai vorbit însă şi nu e cazul să facem oprire acum. Ce va mai ţine însă unite PSD şi PNL după ce Traian Băsescu nu va mai fi la Cotroceni? Interesele baronilor locali ori regionali, unii încă nenăscuţi, iar alţii în plină dezvoltare? Foamea de bani, după lungii ani de opoziţie? Mă îndoiesc. După cum arată spectrul politic actual, aş spune mai degrabă că ambele variante nu sunt decât căi de a îngropa o alianţă, decât de menţinere la putere. Iar indicii în acest sens ne parvin în fiecare zi de pe frontul de luptă, ce seamănă mai degrabă cu un amplu exerciţiu hei-rupist, fără prea mare legătură cu actul guvernării. Măsuri anunţate astăzi de un ministru sunt rapid taxate de premier ori de miniştrii delegaţi din partidul partener. La fel, instituţii ori întreprinderi importante din cadrul unor ministere sunt trecute peste noapte în sarcina altor diriguitori de fonduri, cu oameni şi atribuţii cu tot, fără vreo consultare ori înştiinţare publică prealabilă. La aceste probleme, care au în spate şi raţiuni strict materiale, se poate adăuga, cu uşurinţă, şi dilema numirilor de şefi la parchetele naţionale şi peste Justiţie, ca minister. Ordinea nu ştim dacă mai are, cu adevărat, vreo importanţă. Găsiţi vreo similitudine cu alte guvernări în toate acestea? Unii au făcut rapid comparaţia cu alianţa D.A., din perioada 2004-2007. Eu aş merge mai departe, la alianţa dintre PSD şi PDL din 2009, când unii se voiau mai şefi la guvernare decât alţii, fiecare încercând să-l arunce pe celălalt peste bord. Pentru aducere aminte, după aproximativ un an şi jumătate de guvernare, cele două partide încă îşi mai împărţeau şi furau unul altuia funcţii şi ministere. Astăzi, PNL şi PSD nu fac decât să repete, aproape la indigo, scenarii pe care, cum spuneam, le-am trăit cu toţii în trecutul cât se poate de recent. Problema este alta: în vreme ce guvernanţii luptă din răsputeri să-şi împartă privilegiile, România este lăsată să se descurce în virtutea inerţiei. Iar pentru cei care se cred invincibili în piramida Puterii, nu au decât să profite de eliberarea din penitenciar a lui Adrian Năstase şi să-i ceară consultanţă într-ale guvernării. Poate le explică el cum e cu România reală şi cea din închipuirea politicienilor…
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau