Românii, între barosul capitalist şi nicovala comunistă

 

Dacă tot vă aduceam în atenţie, ieri, una dintre teoriile conspiraţiei, şi anume cea privitoare la Codex alimentarius, am gândit că nu ar fi lipsit de interes să rămânem şi azi în zona amintitelor teorii, pentru a ne referi la încă una, care, ca şi cea precedentă, pare a fi, potrivit unor percepţii, validată de cele ce se întâmplă în realitate.

Pentru cei mai în vârstă, care au fost martori (inclusiv oculari) la evenimentele desfăşurate în 1989 în Europa de Est, ca şi pentru generaţiile mai tinere, care iau cunoştinţă de acele întâmplări prin intermediul unor cărţi, a presei ori a poveştilor, persistă o întrebare esenţială, şi anume cum a fost posibilă predarea, fără luptă (cu excepţia ce confirmă regula, din ţara noastră), a sistemului comunist, după ce acesta rezistase eroic războiului rece, timp de aproape patru decenii.

Desigur, am putea lua în considerare o explicaţie plină de umor, conform căreia comunismul uitase că cine sapă groapa altuia (în cazul de faţă, capitalismul) cade singur (şi sigur!) în ea, sau pe una mai sobră, ce susţinea că liderii estici, în special cei care dădeau tonul, adică din spaţiul sovietic, ar fi realizat că sistemul se uzase şi venise momentul să fie înlocuit, preferabil paşnic. S-ar putea obiecta că mai existau şi alte soluţii, precum cea denumită „a treia cale”, aplicată cu succes de către chinezi, dar asta e o altă discuţie, pentru altă dată.

La fel de bine, însă, am putea lua în calcul şi acea teorie a conspiraţiei care afirmă că, de fapt, tot ce s-a întâmplat (plus ce se întâmplă şi ce se va întâmpla) a fost „clocit” în laboratoarele secrete ale unor servicii la fel de secrete.

Argumentele în a da crezare unei asemenea variante se regăsesc în interviul acordat, în urmă cu mai mulţi ani, de către un fost agent KGB, specializat în subversiune, fugit, la un moment dat, în Occident. În sinteză, ex-agentul spune că este vorba de un plan ce cuprinde patru paşi, şi anume demoralizarea - care poate dura între 15 şi 20 de ani-, destabilizarea – între 2 şi 5 ani -, criza – cu un interval de timp variabil -, şi „normalizarea” – cu o durată nedefinită, dar dorită cât mai îndelungată de către autorii planului. În esenţă, ca urmare a primilor trei paşi, se creează percepţia că nimic nu mai merge bine, că economia, educaţia, sănătatea etc. sunt în colaps, de unde, pe cale de consecinţă psihologică, oamenii, deveniţi nostalgici după vechiul sistem, sunt mult mai uşor de condus către revenirea acestuia.

Ca să ne referim doar la România, de la schimbarea sistemului au trecut, iată, mai bine de 23 de ani, interval de timp suficient pentru materializarea primelor trei etape. Iar în vremea din urmă se discută, tot mai insistent şi mai apăsat, despre faptul că ţara noastră s-ar afla în centrul luptei a două forţe care vor s-o ducă/menţină/reîntoarcă spre Vest/Est, respectiv spre capitalism şi comunism. Demoralizaţi, destabilizaţi şi aflaţi, de ceva vreme, în criză, românii se situează în ingrata ipostază definită drept între baros şi nicovală. Unii ar vrea să-i „normalizeze”, alţii – să-i menţină în starea de „anormalitate”.Dacă interesele nu vor cere să „se dea la pace”, vor învinge fie unii, fie alţii. Depinde, însă, dacă şi ce vor avea de câştigat românii!