Se prefigurează Statele Unite ale TrumPutiniei?

 

 

Dorian OBREJA

 

Consider că sunt evenimente despre care nu este recomandabil să scrii foarte „la cald”, adică în chiar timpul desfăşurării lor sau imediat după aceea. Lăsarea unei distanţe în timp permite obiectivarea, precum şi o documentare mai complexă, din foarte multe punct de vedere, ceea ce contribuie, în final, la edificarea unei imagini cât mai realiste (sau chiar mai apropiate de adevăr) a evenimentului respectiv.

Din această categorie cred că face parte şi întâlnirea de acum o săptămână, dintre cei doi (mai) mari ai lumii, preşedinţii SUA şi Rusiei.

Analizele „la cald” despre summit-ul Trump-Putin – inclusiv ale celor doi protagonişti – au fost de tot felul, ţinând şi de elemente subiective, precum simpatia sau antipatia comentatorilor faţă de eroii principali, dar şi reprezentarea unor interese, materializate, între altele, în tentative de manipulare a opiniei publice sau de încercări de a „trage spuza pe turta” proprie, fiecare dintre cei doi fiind înfăţişat, de către partizanii lui din media, drept câştigător al „meciului” desfăşurat pe teren neutru, în capitala Finlandei.

Unii consideră că preşedintele american „are încă în mână cărţi mai bune când vine vorba de Rusia”; fără a uita să adauge, prudenţi, că este posibil ca Putin „să se fi întors la Moscova ca un aparent câştigător, bifând un alt succes tactic”, ceea ce, tradus în limbaj şahist, ar duce cu gândul la o remiză.

Înaintea întâlnirii, Trump ţinea să sublinieze că „relaţia cu Rusia nu a fost niciodată mai rea”, dar că vinovaţii de această situaţie trebuie căutaţi în...SUA, făcând trimiteri la prostie, stupiditate şi vânătoare de vrăjitoare; pe cale de consecinţă, pe parcursul întrevederilor, expresie a dorinţei de a îmbunătăţi aceste relaţii, preşedintele american l-a lăudat pe cel rus, care a ţinut să nu rămână dator, calificându-l pe omologul său drept „partenerul nostru cu care putem negocia”.

Negarea unei speculaţii, şi anume că summit-ul ar fi putut reprezenta un pas, o etapă pe calea desenării unei superputeri (pe care eu am denumit-o Statele Unite ale TrumPutiniei), poate să dea de gândit. Atât din cauza faptului că, se ştie, nu prea iese fum fără foc, precum şi având în vedere competiţia cu alte superputeri, deja existente sau pe punctul de a se fundamenta – precum ar fi China sau Uniunea Europeană (în cel din urmă caz, referindu-mă doar la partea de „forţă”, aduc aminte că, fie şi sub umbrela NATO, cea din urmă entitate menţionată va crea unităţi militare de mari dimensiuni).

Sunt multe întrebări care au rămas fără răspuns privind relaţiile şi, mai ales, intenţiile celor doi şefi de stat. Am putea spera să aflăm mai multe la toamnă, când Putin va fi oaspetele lui Trump la Casa Albă. Dar eu, unul, nu mi-aş face mari speranţe, pornind de la un aspect sesizat de un ziar din SUA la întâlnirea de la Helsinki: la una şi aceeaşi întrebare, cei doi preşedinţi au dat răspunsuri total diferite, aşa încât nu mai ştim pe cine să credem...

E ştiut, adevărul ne poate face liberi. Dar cine dintre puternicii zilei ne vrea liberi?