Ştim câte ceva despre dragoste, mai nimic despre moarte

 Am avut, odată, un cal negru. Îi spuneam Stelu. Bunicul m-a învăţat să merg călare, când aveam vreo 5 ani. Profilul abia conturat al unui cal negru, faţă în faţă cu o fată zâmbind şi ce linişte! Vacanţele mele au fost nişte privilegii, cu Stelu acolo. Eu n-am iubit jucării, eu l-am iubit pe Stelu! Îmi stăruie şi acum în minte, deopotrivă, frica mea, cuibărită în palmele umede, mândria din ochii albaştri ai bunicului şi vertijul primei căderi în gol.

 De altfel, dragostea asta a noastră a avut un singur moment de cumpănă: prima dată când m-a lăsat bunicul singură, călare, pe culmea dealului. Stelu a mers la pas o vreme, apoi a pornit în galop, m-a aruncat în faţa lui, pe nişte fân încă neadunat, m-a păşit şi dus a fost! L-au găsit prin ponoare abia a doua zi. Îmi fusese atât de teamă că n-o să-l mai văd niciodată, încât l-am iertat chiar înainte să ating pământul!

 S-a revanşat, ani la rând, fiind „gardianul” meu! Când eram călare, ştiam că nimeni, dar absolut nimeni de pe lumea asta, nu putea să-mi facă vreun rău. De la înălţimea aceea priveam cu mai multă mândrie decât ar putea avea vreodată, în ochi, un „dur” la volanul unui bolid turat.

 

„Chagall ne permite să visăm, Picasso ne permite să fim nesatisfăcuţi, iar Dali ne permite să fim... nebuni!”/ Salvador Dali a ajuns la Iaşi

 

 Nu am avut niciodată cizme de amazoană, nici bici, nici şa. Stelu ar fi putut avea căpăstru, dar accesoriul acesta mă încurca. Dacă voiam, puteam merge „la galop”, nu trebuia să spun decât „Hai, Stelu!”, apoi emiteam un sunet pe care mi-e greu să-l transcriu, un îndemn şi, totuşi, un alint doar pentru el. Atât de firesc, încât îl strigam şi prin somn! Uneori mergea la pas, fără îndărătniciri. Eram ca doi bătrâni de care nu îndrăznea nimeni să râdă. Alteori eram nebuni ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu şi de aici vine, cred, incapacitatea mea de a înţelege copiii care îşi doresc o pisică!

 Într-una dintre vacanţe, când m-am întors în sat, Stelu dispăruse. Bunicul mi-a spus că l-a vândut unei văduve din satul vecin, care „nu avea băieţi şi trebuia să meargă cu căruţa la câmp, să-şi ducă şi ea traiul”. Spunea asta cu un tact care cuprindea toată înţelegerea lumii şi, totuşi, furia mea revărsa. „Din toţi caii de pe lumea asta, de ce avea nevoie tocmai de al nostru? Şi pe mine nu trebuia să mă întrebaţi? Cum aţi putut să daţi calul fără să mă anunţaţi? Să-l aduceţi înapoi!”, aproape că l-am luat de guler pe bunicul. Aveam vreo 13 ani, destul cât să înţeleg, din tăcerea gravă care s-a lăsat între noi, că despre Stelu nu vom mai vorbi niciodată.

 Mi-a fost ciudă. Şi dor. Mi-au ars urechile de dor şi de ciudă! M-am gândit să mă duc în satul vecin, să-l caut, să-l chem, să-l fur, îmi imaginam cum plecăm la galop, cu riscul de a-l face de râsul lumii pe bunicul. Nu am făcut nimic din toate astea. Am pus deoparte gânduri şi recunoştinţă cât pentru un om drag, fără de care viaţa mi-ar fi fost mai săracă. Stelu a fost prima parte din mine pe care am învăţat să o pierd. Mulţi ani mai târziu, am înţeles că a murit.

Bunicul, dacă ar fi putut, mi-ar fi ascuns şi moartea lui, ca să nu mă vadă tristă. Cum mi-ar fi putut spune despre moartea lui Stelu?

 Aceasta nu este o poveste despre un cal negru, ci despre un om care, atât cât s-a priceput, mi-a vorbit despre moarte ca despre o despărţire nedreaptă de tot ce ţi-e mai drag, ca de o „vânzare” a sufletului. M-am tot întrebat, după tragedia din Clubul „Colectiv”, cum am putea să le explicăm copiilor ce este moartea şi de ce suntem atât de injust de fragili, şi încă nu ştiu...

 

Citiţi şi: Gigi Căciuleanu, despre tragedia din Clubul „Colectiv”: „Este un incident pe care îl deplorăm, e îngrozitor, o nenorocire”!