Ţara tuturor aşteptărilor. Mărunte...

După cum cei mai mulţi dintre noi ştim, sintagma de „ţară a tuturor posibilităţilor” a fost atribuită SUA, ea având rolul şi efectul de a atrage un număr imens de emigranţi. În fine, chiar şi în acest caz lucrurile pot fi discutabile: cei circa 13 la sută dintre americani care trăiesc sub limita sărăciei şi cei aproximativ 8 la sută care sunt şomeri mărturisesc despre faptul că or fi toate posibilităţile, dar nu pentru toţi...
După 1990, şi asta pentru că înainte nu se cădea să facem comparaţii cu state capitaliste, faţă de care, în viziunea oficială de atunci, eram atât de avansaţi, încât ne permiteam să şedem şi să le săpăm groapa în care aveau musai să cadă, după 1990, spuneam, şi România a început a fi denumită „ţara tuturor posibilităţilor”. Numai că, şi unii şi-au dat seama chiar atunci, alţii – de atunci încoace, iar unii încă nu realizează, denumirea se situa la graniţa dintre băşcălie şi constatare amară. Unii aveau posibilitatea – pe care au speculat-o din plin – de a se îmbogăţi peste măsură şi, mai ales, peste lege, aici împrumutându-se un alt principiu de dincolo de ocean, conform căruia nimeni nu te întreabă cum ai făcut primul milion de dolari, după care ai suficienţi bani pentru a reduce la tăcere orice interogaţie pe această temă. Iar alţii, mulţi mai mulţi, mai precis imensa majoritate, aveau, au şi vor continua să aibă posibilitatea de a trage mâţa de coadă la infinit.
Mă consider a face parte din categoria celor care-şi iubesc ţara necondiţionat. Iată de ce nu am vorbit-o (mai precis, „scris-o”) niciodată de rău, iată de ce, deşi am avut prilejul, nu am ales să locuiesc în afara graniţelor sale. Explicaţia lipsei de condiţii pentru această dragoste este una cât se poate de simplă:ţara este nemăsurat de frumoasă, încă mai e bogată, dar, mai presus de toate, nu e nicicând vinovată de cele ce i se întâmplă. Încă şi mai mult:nici majoritatea românilor nu e vinovată, motiv pentru care detest enorm, printre altele, zicerea „avem o ţară frumoasă, păcat că-i locuită”.Ştim cu toţii care sunt vinovaţii, pe care, cu toate acestea, îi lăsăm în continuare să ne paraziteze, cu neruşinare, cu o foame insaţiabilă şi devastatoare, dar asta e altă poveste, pentru altă dată...
Urmând firul raţionamentului de mai sus, aş spune că, pentru România, nu sintagma de „ţară a tuturor posibilităţilor” e adecvată, ci aceea de „ţară a tuturor aşteptărilor” (cel din urmă cuvânt înlocuindu-le pe altele mai mari, precum speranţă, nădejde, ideal etc.). Din nefericire, şi abia aici culpa noastră este totală şi parcă eternă, e vorba de aşteptări mărunte. De regulă, stând cu ochii lipiţi de mai mici ori mai mari ecrane, aşteptăm: să nu mai plouă, să mai plouă, să scadă euro, să cadă vreun guvern ori preşedinte, să vină alt rând de alegeri, să crească lefurile, să fie închişi/eliberaţi Jiji ori SOV, să fie închis/redeschis un imund canal tv, să vedem ce accidente, scandaluri şi panarame s-au mai întâmplat, cine cu cine s-a mai cuplat/despărţit ş.a.m.d. Şi uite-aşa ne trece viaţa...
E adevărat, ca să mă refer doar la ultimii 23 de ani, ne lipsesc aleşii care să ne propună mari proiecte şi care, mai ales, să şi muncească pentru a le înfăptui - chiar dacă ele aparţin predecesorilor!Dar la fel de adevărat este că nici noi, cei mulţi – şi numărul, de regulă, conferă putere – nu forţăm apariţia şi materializarea unor asemenea proiecte. Bucurându-ne sau întristându-ne, în esenţă preocupându-ne, doar de ce se întâmplă azi, ne condamnăm singuri la a trăi pe termen scurt.