Teoria regiunilor e bună. Practica le omoară!

Indubitabil, regionalizarea este un proces care trebuie să aibă loc. Imperativul rezultă din cel puţin două motive: 1.necesitatea ca România să încerce a se circumscrie unei noi etape de dezvoltare economice şi sociale; 2.cerinţa UE, care vizează gradul de sporire a fondurilor comunitare, utilizarea lor cât mai eficientă şi, mai ales, în final, reducerea decalajelor economice, precum şi creşterea competitivităţii ţării noastre pe plan internaţional.
Odată acest punct lămurit, este mai mult decât necesar să ne amintim că tema regionalizării nu este câtuşi de puţin una nouă, ea mai fiind lansată în discuţie în câteva rânduri, cel mai recent în urmă cu doi ani. Dacă nu s-a materializat, este numai şi numai din pricina lipsei de dorinţă/voinţă politică, atât în rândul celor aflaţi la putere, cât şi în opoziţie, la momentele respective. Teoretic, regionalizarea ar putea fi de două tipuri:una adevărată, care ar duce la dispariţia unor structuri existente precum judeţele, şi una mimată, care nu ar face decât să adauge noi structuri. În primul caz, gândiţi-vă că partidele ar pierde controlul exercitat, în prezent, prin intermediul celor 41 de preşedinţi de consilii judeţene şi a celor câteva sute de consilieri judeţeni şi veţi înţelege, chiar dacă nu veţi accepta, rezistenţa acerbă a tuturor formaţiunilor politice faţă de o asemenea variantă.
Din nefericire, rocada partidelor aflate la putere nu a însemnat şi schimbarea unor viziuni sau interese .Aşa se face că USL a ales, în ciuda logicii, cea de a doua variantă. Ceea ce determină o situaţie aberantă:deşi, cum am explicat la început, regionalizarea e necesară, punerea ei în practică prin augmentarea structurilor face ca dânsa să devină „de mărgăritar”, adică să aibă o formă mult prea scumpă pentru un fond, cel puţin deocamdată, tare sărăcuţ.
Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns acest aspect, se înregistrează şi circumstanţe agravante. Trenează, nejustificat şi nepermis de mult, desenarea regiunilor. Pe criterii ştiinţifice şi plecând de la realităţi, iar nu urmând interese şi partizanate politice.
Dezbaterile şi argumentele nu se referă, aşa cum ar fi normal, la chestiunile cu adevărat importante, ci la cele care ţin de orgolii, dar mai ales de posibilitatea exercitării unui control şi mai mare în teritoriu, precum care oraşe vor fi reşedinţele viitoarelor regiuni sau care baroni locali vor accede la statutul (superior chiar unui ministru, prin fondurile pe cale le va avea la dispoziţie şi le va putea dirija conform unor criterii pe care le putem suspiciona de subiectivitate) de mega-baroni. Încă şi mai grav, în privinţa celor din urmă:deşi a fost vreme suficientă la dispoziţie, lucrurile au fost tărăgănate în aşa fel, încât, ce să vezi?, dintr-o dată, timpul s-a terminat, iar alegerea viitorilor preşedinţi regionali nu se va face, aşa cum ar fi normal şi democratic, prin vot direct, ci de către aleşii locali, condiţii în care rezultatele sunt dinainte ştiute. Deja, în culise, se vehiculează că „sunt în cărţi” nume precum Ioan Rus, Ciprian Dobre, Gheorghe Nichita, Nicuşor Constantinescu, Sorin Frunzăverde, Aristotel Căncescu, Klaus Johannis, Dan Motreanu.
O regionalizare adevărată ar fi determinat, printre altele, eficientizarea procesului decizional, mai buna gestionare a resurselor, reducerea costurilor şi a birocraţiei, accelerarea descentralizării.
Regionalizarea desenată actualmente va fi de natură a genera efecte exact inverse. Din nou, fatalmente, se demonstrează că teoria e bună, dar practica ne omoară...

 

 

Acum ne poți urmări și pe FACEBOOK