Troc cu biluţe pentru o victorie la mustaţă

Dragă cititorule,
Află că sunt sănătoasă, ceea ce îţi doresc şi ţie!

„Parlamentari roşii din toate colţurile, uniţi-vă!“. Nu pentru că aţi jurat să vă reprezentaţi alegătorii şi aveţi, ca tot omul, un cod moral care rulează în voi încă înainte de a pune piciorul pe această planetă. Nu! Voi vă uniţi pentru că se numără biluţele pe moţiune, iar acolo totul se face cum zice „Daddy“. Cum care? Ăla cu mustăcioară, care păzeşte ca ciobanul urna/ (t)urma să nu cumva să vă încurcaţi, şi bila (oaia) albă ori cea neagră să ajungă în urna/ (t)urma greşită.

Ar fi de râs, dacă nu este de plâns! Să ne înţelegem! Textele pe teme politice îmi provoacă rău, la propriu, şi de asta le evit cât pot. Nu de alta, dar ţin la mine şi la sănătatea mea. Ţin şi la a ta, dragă cititorule, şi te cruţ cât pot de mesaje care ştim amândoi că nu ne fac bine, oricât de detaşaţi am privi tabloul grotesc în care am fost aruncaţi de o adunătură de şarlatani care şi-a găsit să-şi încheie socotelile politice pe bani publici. De obicei, prefer să scriu de flori şi nori, pentru că ştiu sigur că e mai sănătos să miros un trandafir roşu din grădină decât să-l văd adunat în buchete pe afişe. De data asta, însă, circul în care am fost traşi cu toţii este prea mare şi a ajuns la un nivel în care noţiuni ca „demnitate“ şi „onoare“ sunt şterse şi înlocuite, la scară mare, de cele ca „partid“ şi „maşină de vot“.

Nu cred că trebuie să ne minţim! Cei care votează după cum dictează capul şi interesul altuia nu sunt oameni, ci mâini robotizate care bagă bila unde zice şeful, doar pentru a menţine fotoliul cald şi sinecura, pe care, apropo, nu o plăteşte „Daddy“ din banii de la Bombonica, ci tot „spectatorii“ care cotizează cu impozite şi taxe, inclusiv cele pe pungile de popcorn luate în ultimele zile.

În timp ce un cabinet de miniştri robotizat dă şi retrage demisii „de protest“, scrise în sistem copy-paste, inclusiv cu greşelile aferente, în timp ce parlamentarii de orice culoare „dansează“ în jurul urnelor cu biluţe, numărându-le, filmându-le, descântându-le, în tot acest timp „spectatorii“ plătesc: euro creşte, părinţii aleargă ca disperaţii pentru un amărât de vaccin, iar bolnavii fac cruci şi se roagă să nu plece din spitale mai şubreziţi decât au intrat. Cum ar zice cineva: „circ fără pâine“.

Dacă nu ar fi pe bani publici, mâinile acestea robotizate ar trebui lăsate să-şi viruseze programele până la ultima linie de cod. Cum tot circul e pe socoteala noastră rămâne să o plătim cu vârf şi îndesat, cel puţin patru ani, poate aşa ne trezim şi noi, iar data viitoare alegem mai înţelept. Eu o singură convingere am, întărită de perioade negre din istoria umanităţii: mustăţile nu sunt eterne. Acum, criză asta nu a făcut decât să spargă cât mai multe oglinzi şi să arate celor ce vor să vadă că „împăratul e gol“. Nu ne rămâne decât să fim mai atenţi la ceea ce ni se întâmplă şi să chestionăm mai des mâinile astea robotizate care ar trebui să ne reprezintă interesele.

„Mi-am petrecut viaţa făcând eforturi uriaşe să mă apăr de lucrurile de care mă temeam cel mai tare, iar în cele din urmă nu ar fi corect să spun că nu era nimic de temut, dar poate nu ar fi fost aşa rău să-mi înfrunt temerile“- „Iată-mă“, Jonathan Safran Foer