Trum-pașă - da; dar alfa și omega – nu!

 Dorian OBREJA

Nici nu știi, dacă te uiți la spectacolul ce are loc, în aceste zile, la Washington (cu reverberații în mai toată lumea), dacă să fii amuzat sau îngrijorat.

Așa cum se prezintă lucrurile, parcă asistăm la (re)înscăunarea unui faraon; ori, ceva mai aproape de zilele noastre, a unui pașă. Numai că, privind tabloul cu maximă obiectivitate, nu putem omite faptul că situația s-a schimbat față de momentele în care existau imperii ce dominau în mod absolut. Donald Trump nu e nici începutul, nici sfârșitul lumii. Ba nici măcar al Americii! E doar al 47-lea președinte al SUA. Și unul dintre cei trei lideri ai unei lumi multipolare.

Diferența constă în aceea că ceilalți doi (mă refer, desigur, la președinții Xi și Putin), dacă nu intervin „accidente” biologice sau de altă natură, mai au de condus circa un deceniu, consolidându-și și augmentându-și puterea (pe cale de consecință, și puterea țărilor lor), pe când Trump, deja, e într-o numărătoare inversă, din care au mai rămas 3 ani și 364 de zile (iarăși, dacă nu intervin probleme, posibile la 78 de ani...).

„Era” Trump e aflată la amiază (ținând seama de cele două mandate însumate) și, inevitabil, se îndreaptă spre apus, materializându-se îndeosebi în SUA, o țară care, potrivit specialiștilor în diverse zone, ar urma să-și piardă locul întâi în diferite domenii, spre a nu mai aminti că în altele deja nu mai e prima. Astfel, se prognozează că China va depăși SUA,  devenind cea mai mare economie din lume în 2028 (ironie a sorții, la finalul mandatului Trump). Aceeași țară ar urma să fie, în 2 decenii, cel mai mare producător de energie nucleară din lume. Tot China are cea mai mare armată permanentă din lume, urmată de India, cu SUA abia pe locul 3. Rusia deține, în continuare, cel mai mare număr de focoase nucleare (cu vreo 500 mai mult ca SUA). Poate și de aceea, Trump se arată foarte războinic nu la adresa Chinei și Rusiei, ci față de ”pigmei” ca putere, precum Groenlanda, Panama, Canada sau Mexic și deja oscileză în privința rapidității cu care promisese că va rezolva conflicte acute, precum cele din Ucraina și Orientul Apropiat. Societatea americană, însă, este divizată în privința perceperii acestei „ere”; în vreme ce unii îl consideră o întruchipare a democrației și personaj providențial, menit ”a face America mai mare”, alții semnalează derapaje de la democrație, dat fiind consemnarea conturării și ascensiunii unei oligarhii.  

Pe cale de mimetism, aceeași „ră” are fani și în lume – inclusiv în Europa, cu vârfuri de lance premierii Italiei și Ungariei, dar și contestatari, în mod deosebit în conducerea UE, a Germaniei și Marii Britanii. Așadar, nu doar relațiile SUA cu China și Rusia vor fi subiecte nevralgice, ci și aceea cu UE, somată (aproape șantajată) să-și crească cheltuielile militare de la 2 la 5 la sută. Iar la orizont se conturează forța noii entități denumite BRICS...

Realist privind situația, dincolo de un triumfalism și un festivism făcute să ia ochii, Trump nu e deloc de invidiat. Misiunea sa va fi una extrem de dificilă, obligat fiind să desfășoare un slalom – contratimp – între jaloane reprezentate de promisiuni (impozite mai mici, taxe mai mari, reprimarea imigrației, epurarea forței de muncă federale), așteptări, dar mai ales posibilitatea practică de a le materializa. Succesul ar echivala cu o prelungire a erei sale, poate prin J.D. Vance, iar înfrângerea – întoarcerea la democrați. Și, cumva, la democrație...