Un veac și încă cinci ani de pustietate

Dan M.BREZULEANU

 

Îi recunoşti după privirea încălecată în coamele groase ale unor doctrine lesne divizibile. De fapt, inexistente. Îi ştii după frunţile înguste şi burţile sfidând minţile, îmbuibaţi cu caloriile nesimţirii dogmatice. Politicienii zilelor noastre, partizani ai laşităţii, complexaţi de adevăr, cu mâinile pătate de indiferenţă, de nepăsare. Ne aleargă socialismul, liberalismul şi preacucernicismul lor din urmă, până la leoarcă. Şi nici măcar nu ne mai indignăm, epuizaţi...

Într-o vreme în care doar ne târâm prin umilinţă, nimic nu mi se pare mai scandalos decât un politician vorbind despre unire. Căci centenarul unirii ne-a ajuns din urmă şi ne-a depășit, de vreun cincinal, dar tot dezbinați ne regăsește, an de an, de 1 Decembrie. De fapt, mai dezbinaţi ca niciodată!

Între strigătul acela de copil - „Trăiască România dodoloaţă!”, şi cel al Moldovei, de astăzi, disperat –„Vrem autostradă!”, s-au scurs o sută și cinci ani. Mai bine de un veac de pustietate! Zadarnic, atâta vreme cât e necesar să ne naştem împreună. Pentru întâia oară, nu din nou!

Ne-au aruncat unii pe prispele iadului, ne-au izolat acolo şi nu zgomotul tăcerii noastre doare, cât mai ales politeţea noastră seculară, stânjenitoare.

Astăzi, în ciuda faptului că politica ne tot alimentează cu lingura ei goală, continuăm să stăm la coadă. Cine să ne mai înţeleagă năravul? Toate verbele viitorului par să fi muţit, definitiv, în Moldova, iar noi tot implorăm milostenie unor sociopaţi căzuţi în stupoare sufletească. Cât cinism ne mai îngăduie soarta?

Unirea a ajuns un concept istovit de sens. Unitatea nu mai este un chilipir electoral, ci a devenit o chestiune de-a dreptul hormonală. Nicidecum funia unora nu va mai avea putere sau tâlc, atâta vreme cât gâtul nu ne va mai fi disponibil, atâta vrem cât nu ne vom mai strânge doar de mâini, ci şi de inimi.

Un veac și încă cinci ani de pustietate... Prin câte săbii mai trebuie trecută, oare, Moldova, prin câte alte veacuri de solitudine, de izolare, de zadarnică osândă? Câtă sârmă ghimpată să mai întindă destinul pentru a-i deschide definitiv venele încă sângerânde, câte gloanţe să mai îndure prin tranşeele unor războaie nedrepte pentru a nu mai fi târâtă vreodată prin uitare, umilinţă, pungăşeală?

Nimeni nu-şi mai iubeşte ţara la modul sinucigaş, dar un glas se ridică de aici şi e mai puternic decât banii rotofeilor teşcherelei cu haraci, aciuaţi printr-o capitală furată. Moldova există şi chiar dacă ne-o vor scoate din cap, nu vor reuşi să ne-o scoată din inimă! 

Da, unirea a devenit un sentiment postum, dar ea rezistă în sufletele nostre, înnodată acolo, în leac, aşteptându-şi, îndurătoare – pentru a câta oară!? - rândul la istorie.

Acţionăm sau ne recunoaştem învinşi? În momentul în care ne vom deschide imaginaţia, glasurile noastre vor deveni o armă. Indestructibilă.

Trăiască România! Dodoloaţă? În mod legal. Dar legalitatea este doar o chestiune de putere, nicidecum de justiţie. O chestiune de acţiune, de stăruinţă, căci, oricât am tot învăţa-o pe de rost, speranţa nu va schimba niciodată mofturile politice, nici soarta Moldovei sau a ţării.