Half-Life 2: Episode Two Review

Half-Life 2: Episode Two Review

   Titlul de faţă începe exact de unde ne-a lăsat predecesorul său, cu trenul în care ne-am îmbarcat fugind dintr-o zonă pe cale să fie distrusă. Alyx este în continuare cu noi, dar nu mai avem nicio armă la început, aşa că domnişoara ne va înmâna Gravity Gun-ul. Acum putem admira în voie ceea ce am aşteptat de la primele trailere – spaţii deschise, pădure, râuri cu apă foarte bine redată – cu menţiunea că plimbarea este limitată de bariere plasate mai mult sau mai puţin natural, aşa că până la urmă vom începe din nou explorarea unor coridoare şi caverne.

       Primele ore de joc se desfăşoară ca şi în Episode One, omorând câţiva Antlions şi rezolvând un mic puzzle bazat pe fizica din joc (implementarea sistemului Havok este în continuare la înălţimea aşteptărilor). Urmează un eveniment scriptat plus momente în care Gordon Freeman este bulversat, pierzându-şi chiar şi conştiinţa, dar fiind treaz suficient de mult cât să puteţi observa detalii importante pe care se va baza povestea în continuare. Şi da, toate acestea le-am mai văzut până acum.
       În această primă parte ne sunt prezentaţi şi cei doi inamici noi din joc, unul fiind o subspecie de Antlion numită Worker, ce are ca atac principal un acid toxic ce se manifestă ca o grindină, fiind format din mai multe particule. Preluarea în plin a unei astfel de încărcături produce daune majore, iar părţile de joc în care aceste maxi-insecte ni se împotrivesc nu sunt printre cele mai uşoare. Al doilea inamic este Hunter-ul, un Strider de dimensiuni mai mici, extrem de greu de doborât, foarte agil şi care se poate mişca cu uşurinţă în aceleaşi medii ca şi Gordon (există secvenţe prelungite în care un astfel de inamic ne poate urmări prin case, păduri sau subsoluri). Aceste creaturi sunt într-adevăr părţi importante din Episode Two, dar ca şi la porţia mică de cartofi prăjiţi de la fast-food, sunt puţin dezamăgit, deoarece aş fi putut digera ceva mai multe noutăţi la acest capitol. O altă mică dezamăgire este faptul că nu există arme noi; jocul ne prezintă un gadget pe post de armă nouă, dar este doar un accesoriu folosit pe perioade scurte.

   Pe măsură ce jocul progresează, senzaţia iniţială de familiaritate începe să dispară; suntem din nou prinşi în poveste, încep să apară din ce în ce mai multe spaţii deschise şi vom putea conduce şi o altă maşină (un Dodge Charger modificat) pe mai multe tipuri de teren. Încep şi reîntâlnirile cu personaje mai vechi, povestea se leagă mai bine şi jocul devine mult mai antrenant, la asta contribuind şi secvenţele mai alerte de luptă, cu grupuri de inamici variaţi şi în locaţii diferite. Iar de data aceasta avem de-a face cu un joc în echipă mult mai pronunţat, deoarece Alyx nu ne mai este singurul însoţitor al lui Gordon.
       Gustul de ciorbă reîncălzită se evaporă repede şi parcă începem să uităm de durata foarte mare de la apariţia Episode One, să ne reamintim părţile din intrigă ce au rămas neexplicate şi atât povestea cât şi acţiunea furibundă ne împing mai departe. Dozarea este extrem de bine realizată, astfel încât ai mereu impresia că trebuie să fugi, încercând să scapi de forţele Combine până când vei ajunge la un loc mai sigur, unde se află membri ai Rezistenţei care te pot găzdui şi ajuta. Odată îmbărbătat şi cu maşina peticită simţi nevoie de a pleca mai departe pentru a duce la bun sfârşit misiunea şi Valve trebuie felicitaţi pentru felul în care au implementat sentimentul că pe umerii tăi într-adevăr stă salvarea lumii şi că faci parte dintr-un grup de oameni care încearcă cu disperare să supravieţuiască.

       La starea de spirit contribuie mult faptul că engine-ului Source i-au fost aduse câteva modificări care, deşi nu sar în ochi precum HDR-ul introdus în Lost Coast, au un efect benefic, mai ales când vine vorba despre eliminarea complexului coridoarelor strâmte. Trebuie remarcat şi felul extrem de impresionant în care sar în aer anumite clădiri, efectele fiind de-a dreptul cinematografice, simţindu-se clar o gestionare mult mai bună a comportamentului componentelor mediului. În afară de aceste aspecte, motorul grafic nu pare că a trecut prin mai mult de o spălare şi parfumare, dar nu are încă semne vizibile de oboseală; lucru care se va schimba probabil odată cu înmulţirea lansărilor bazate pe Unreal Engine 3 şi CryEngine 2.
       În Episode Two se merge în continuare pe o reţetă încercată, cu multe porţiuni scriptate şi o linearitate debordantă, dar aceasta nu deranjează pentru că se reuseşte din nou, poate acum mai mult decât niciodată, să se transmită sentimentul de film în care joci rolul principal, secvenţele din final fiind într-adevăr demne de o peliculă plina de CGI de la Holywood, folosindu-se din plin spaţiile deschise pentru a se atinge măreţia necesară unui sfârşit şi a unui nou început.
       Sunetul este din nou la înălţime, remarcându-se urletele Hunter-ilor, care împrumută din comportamentul uman: se năpustesc asupra adversarul cu un anumit strigăt de luptă, au altă tonalitate când îi înfruntaţi şi uneori par chiar speriaţi. Voice-acting-ul nu dezamăgeşte şi cu toate că unele personaje sunt create având în minte doar câteva caracteristici, deoarecetimpul pe care îl petrece Gordon alături de ele este limitat, acestea sunt redate foarte bine pe cale audio. Alyx ne merge în continuare la inimă, vocea ei este îndârjită, demnă, dar şi vulnerabilă uneori, aşa cum doresc producătorii să prezinte personajul, lucru care se îmbină foarte bine cu felul în care este reprezentată în Episode Two.