„Dacă aş fi rămas în America, nu mi-aş fi putut realiza visul de a construi maşini” - FOTO

Interviu cu Gabriel Ursescu, profesor la Facultatea de Mecanică din cadrul Universităţii Tehnice „Gh. Asachi” Iaşi. 

 

Aproximativ 20 de ani de experienţă în domeniul mecanicii şi al autovehiculelor au condus la construcţia de maşini de la zero în Iaşi. Inginerul Gabriel Ursescu ne-a vorbit despre un vis pe care l-a văzut realizat, despre pasiunea pentru profesie, dar şi despre ce înseamnă invenţiile în societatea actuală.

- Aţi devenit cunoscut ieşenilor odată cu prezentarea unor maşini extraordinare realizate de studenţii pe care-i coordonaţi. Care este povestea acestui proiect?
- Maşinile acestea au fost proiectate de mine şi, apoi, construite împreună cu grupe de studenţi pentru partea practică a lucrării de licenţă. Legat de realizarea, lor au apărut numeroase întrebări – de la care a fost motivul pentru care le-am creat şi până la dacă acestea constituie un element de noutate. Pentru început, nou este faptul că au fost realizate în ţară, în Iaşi, cu contribuţia echipelor de viitori profesionişti cu care am lucrat. Am colaborat cu toţii pentru construcţia lor. Da, eu am făcut proiectarea, dar următorii paşi nu i-aş fi putut face fără ajutorul studenţilor. Prima maşină a fost în 2009, la aproximativ cinci ani de când am început să lucrez la Universitatea Tehnică, şi care, din câte ştiu, este prima de acest gen din ţară. Au urmat cele din anii 2010-2012 şi cea de anul acesta, iar cu oricare dintre ele aş circula liniştit pe orice stradă. În spatele realizării lor au stat pasiunea şi numeroasele ore de muncă, de multe ori până noaptea târziu sau până în ultimul moment. De exemplu, triciclul de anul acesta l-am terminat, împreună cu studenţii, pe la 8.00 dimineaţa, iar ei peste câteva ore aveau de susţinut licenţa. La fel s-a întâmplat şi la construcţia monopostului cu care am participat la o competiţie importantă din 2012 în Spania, la Barcelona.

- Care este proiectul dumneavoastră de suflet?
- Roadsterul din 2009 este maşina visurilor mele. Nici nu aveam proiectul făcut când am început, dar aveam totul în minte. Ştiam cum trebuia asamblată, cum era arhitectura, ce motor urma să folosim, componentele pentru suspensii, fiecare piesă, tot! Aşa mi-a fost foarte uşor să le încheg ulterior într-un proiect unitar şi să-l punem în practică. Băieţii şi eu am muncit enorm, dar ei m-au ajutat să-mi văd visul în planul real. De fapt, apropiaţii au recunoscut în aceasta, proiectul pe care îl aveam pe o planşetă de prin anul 2000. Era acea perioadă în care încă nu se lucra pe calculator, cum se face acum... Totul era pe planşete...Acum, mai am un proiect la care mă gândesc. Este o maşină de nişă, dar voi avea nevoie de oameni care să creadă în mine şi aplicativitatea acesteia. Chiar dacă l-am mai arătat până acum unor posibili investitori, încă nu am primit un răspuns concret.

- Ce rezultate aţi avut la concursul Formula Student?
- La Formula Student, echipa Universităţii noastre a participat pentru prima dată în 2012, la Barcelona, după cum spuneam. Am plecat cu maşina demontată, dar am avut parte şi de un eveniment amuzant, aş spune acum – nu aveam conductele de frână, le-am cumpărat de la un magazin de motociclete din Spania. Am trecut cu bine de primele două planuri – teoreticul şi evaluările statice. În schimb, am întâmpinat dificultăţi la prima probă dinamică – a apărut o problemă cu o piesă din cauza timpului scurt pe care îl avusesem la dispoziţie pentru realizarea autovehiculului, dar şi a fondurilor disponibile pentru proiect. Atunci încă eram abia la început, nu prea se ştia ce înseamnă Formula Student şi ne-a fost foarte greu să găsim sponsorii. Acum va fi altceva. Dar, arbitrul german ne-a spus atunci că rareori o echipă la prima participare trece de probele statice. Cu aceeaşi maşină am concurat şi în august 2013, exact înainte de expirarea perioadei în care puteam participa cu ea. De data aceasta am fost la Gyor, în Ungaria. Aici, situaţia a fost cu totul alta, am participat la aproape toate probele dinamice, plasându-ne per total, aproximativ la mijlocul clasamentului. Singura pe care nu am putut-o termina a fost cea de anduranţă (ultima), din cauza unui fir din spatele volanului, care s-a desprins. Am fi putut termina ceva mai bine... Dar mă gândesc, totuşi, că e prima maşină, în primul an de participare...

„Cea mai interesantă fază e trecerea de la teoria seacă la practică!”

- Cât costă o astfel de maşină? Premiile sunt pe măsura efortului depus?
- 22.000 euro a fost numai construcţia acesteia. Ca o comparaţie, cele două echipe din Germania veniseră cu câte un tir, jumătate erau echipamentele de camping, iar cealaltă jumătate era ocupată de cele tehnice, pentru competiţie. Dacă ar fi să ne gândim numai cât costă deplasarea unui tir atâţia kilometri, cu asemenea greutate, cred că numai asta a costat mai mult decât toată construcţia noastră. Dar, repet, acum sponsorii au mai multă încredere în noi, după rezultatele pe care le-am obţinut, aşa că şi fondurile vor veni mai uşor. Iar, despre premiu, ce pot să spun? Este simbolic, premiul I ajunge la aproximativ 1.500 euro. Dar, dacă luăm în calcul tot ceea ce am învăţat studenţii şi eu, deopotrivă, câştigul este inestimabil. Cea mai interesantă fază e trecerea de la teoria seacă la practică!

- Pe când o nouă maşină pentru competiţie?
- Înainte de orice, trebuie să spun că nu este doar meritul meu, ci, mai mult, este al colegului meu, Ciprian Ciofu, profesor, iniţial, la Facultatea de Construcţii de Maşini şi Management Industrial, iar acum la Mecanică. El a fost cel care a propus alcătuirea unei echipe pentru Formula Student şi pe tot parcursul pregătirii pentru competiţie am colaborat foarte bine. Acum lucrăm la proiectarea monopostului de anul viitor, de care se vor ocupa, în general, studenţii, iar noi vom interveni atunci când va fi nevoie. Nu ştiu dacă mă voi implica la fel de mult pentru competiţia de anul viitor, pentru că am ceva în plan pentru anul 2016, o schimbare majoră, dar despre care prefer să vorbesc la momentul oportun, mai apropiat de înfăptuire, nu acum.

„Acum se întâmplă foarte des ca absolvenţii de liceu să urmeze cursuri care, de fapt, nu sunt în concordanţă cu ceea ce îşi doresc să facă sau, mai rău, nici măcar nu au un plan de viitor creionat”

- De unde pasiunea pentru mecanică?
- Cred că majoritatea bărbaţilor suntem pasionaţi de maşini şi de mecanică. Totuşi, spre deosebire de mulţi dintre copiii de astăzi, am ştiut de la început exact ce facultate mă reprezintă. Mie mi-a plăcut mecanica de copil şi tot ceea ce înseamnă domeniul respectiv, nu doar această ramură a autovehiculelor. De fapt, primul meu serviciu a fost în domeniul motoarelor cu turbină – motoarele de avion – la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Turbomotoare, unde m-am angajat după terminarea facultăţii. Nu aş putea spune că am fost mai bun decât alţi candidaţi, ci doar că am avut mai mult noroc. Pe vremea aceea, Institutul avea o filială şi în Iaşi, iar sediul acesteia era tocmai în clădirea în care se desfăşurau cursurile la care luam parte. Apoi, din 2004, am venit la Universitate şi, fiind în domeniul autovehiculelor, am putut aduce în planul real visul pe care îl aveam de câţiva ani – construirea unei maşini de la zero.

- Studenţii din ziua de azi vin cu aceeaşi pasiune la Mecanică?
- Sunt, cu siguranţă, şi studenţi care vin pentru că sunt siguri că asta vor să facă în viitor. Exemplu sunt cei cu care am construit maşinile despre care vorbeam. Ce-i drept, din păcate, acum se întâmplă foarte des ca absolvenţii de liceu să urmeze cursuri care, de fapt, nu sunt în concordanţă cu ceea ce îşi doresc să facă sau, mai rău, nici măcar nu au un plan de viitor creionat. Dar 10-15% dintre studenţii noştri de la Mecanică s-au înscris pentru că sunt interesaţi de domeniu. Iar din aceştia, doar aproximativ jumătate sunt dispuşi să facă şi efortul fizic şi material, de ce nu, pentru a putea acumula practic informaţiile. Ca pentru orice alt domeniu - în primul rând trebuie pus suflet, iar restul vine de la sine, dacă ne dorim cu adevărat ceva.

-La ce salariu poate spera un absolvent de Mecanică?
-Depinde! Un mecanic, cel pe care îl vedem doar între piese, câştigă undeva între 1.000 şi 2.000 de lei, în ţară. Dar, pentru că în alte state, salariul poate ajunge pe la 1.500-2.000 euro, cei mai mulţi dintre cei care sunt buni au plecat din România. Aşa banii pe care-i primesc cei care au rămas în ţară sunt foarte puţini. Dar, sunt şi inginerii în cazul cărora iarăşi diferă foarte mult remuneraţiile, indiferent unde lucrează. Aici, accentul se pune pe cunoştinţele pe care le-au acumulat, dar şi pe abilităţile lor de a coordona o lucrare.

- Dacă aţi primi o oferă de a lucra peste hotare, aţi accepta-o?
- De fapt, deja am lucrat de patru ori în America, la Center for Automotive Research, câte trei luni. Dar, dacă aş fi rămas acolo, nu mi-aş fi putut realiza visul de a construi maşini, iar marele merit pentru acea experienţă a fost că mi-a deschis orizontul, că am văzut cum se pune problema într-o astfel de activitate. Nu am putut rămâne atunci să lucrez în străinătate şi nu aş accepta să mai plec. De fapt, da, plec din ţară, dar doar ca turist. Nici măcar în alt oraş nu aş vrea să lucrez. Cred că sunt prea legat de Iaşi... Pe de altă parte, se pot face lucruri şi aici, în Iaşi, dar să vrei!

-Invenţiile sunt doar hobby sau pot deveni o meserie?
-Din păcate, sunt mulţi oameni care au transformat acest proces într-o profesie, produsul - invenţia - devenind un scop în sine. Ea trebuie să apară doar dacă este nevoie de această schimbare, dacă există acea necesitate pentru ca ceva să fie făcut altfel. Totuşi, să inventezi un lucru doar pentru brevet este absurd. Deşi sunt mulţi oameni în România care trăiesc din asta şi aici mă gândesc şi la firmele specializate în redactarea unor astfel de proiecte. Dar la asta a contribuit şi atitudinea unora dintre noi, exagerând numai la auzirea cuvântului „invenţie”. Acum este foarte greu să vii cu ceva într-adevăr nou. Tehnica a avansat foarte mult şi se dezvoltă în continuare exponenţial, astfel încât apar situaţii în care sunt mai multe persoane găsesc aceeaşi soluţie inovativă pentru o anumită problemă. Dar numai unul poate obţine un brevet – cel care a depus primul documentaţia în acest sens. Din ceea ce am făcut eu, puţine lucruri sunt noi, deci pot fi numite invenţii. Pot aminti ultima maşină – triciclul roşu, realizat anul acesta. Ce-i drept, au mai fost făcute maşini de genul acesta, cu o roată în faţă şi două în spate sau două în fată şi una în spate. Dar, o parte a suspensiilor triciclului sunt în totalitate creaţia mea şi urmează să o brevetez. Se întâmplă de multe ori să apară reacţii de tipul „Lucruri de genul acesta sunt în alte ţări de 10 sau, chiar 20 de ani”, dar atunci, mă întreb „noi, românii, de ce să nu le mai facem, doar pentru că alţii, din alte ţări, le-au realizat?”
A consemnat Andreea IGNEA

***

- Concret, ce înseamnă Formula Student?
- Competiţia a debutat în Statele Unite prin anii '80, cu numele Formula Society of Automotive Engineers, iar la nivel mondial este numită simplu Formula Student. Fiecare universitate tehnică este reprezentată de câte o echipă care a construit un monopost, după o serie de reguli stricte, verificate atent de brigada de arbitraj. Se poate concura cu aceeaşi maşină, în decursul unui an calendaristic, la absolut toate competiţiile organizate în diverse ţări din Europa, Asia sau America. Singura problemă este finanţarea, pentru că înscrierea, transportul, campingul sunt suportate de participanţi. Fiecare competiţie cuprinde o serie de probe teoretice, statice, dinamice. În cadrul primelor, studenţii sunt punctaţi pentru realizarea unui plan de afaceri prin care simulează producţia respectivului monopost într-o microintreprindere, cu o cadenţă de 1.000 exemplare/an. În plus, trebuie să justifice deciziile de proiectare. Concret, de ce au folosit un anumit tip de componentă şi nu o alta. Apoi, arbitrii tehnici verifică dacă maşina se încadrează în cerinţele regulamentului, este verificată pe o platformă înclinată la 45 şi, apoi, 60 de grade, de exemplu, sau nivelul de securitate al acesteia. Cele dinamice cuprind probe de accelerare, de skid pad (se măsoară accelerarea laterală pe o pistă în formă de 8), de îndemânare şi una de anduranţă (22 km cu viraje foarte strânse, care par puţini, dar sunt foarte solicitanţi pentru autovehicul şi pentru pilot).