„Mi-am propus să nu ratez nimic!”

 Despre cum a ajuns Ionuţ Cornilă de la Târgu Neamţ până la Londra, ca să-şi împlinească apoi visul de a juca pe scena Teatrului Naţional Iaşi - într-un dialog cu poveşti suprapuse şi deloc întâmplătoare...

Aseară a fost şi „Hitler”, şi „Chaplin”, în „Hollywood Mirage”, spectacolul pentru care Ion Sapdaru semnează scenariul şi regia. Sâmbătă, va fi „Fadinard”, în „Pălăria florentină”, montat de Silviu Purcărete. Peste alte câteva zile va juca alături de două doamne ale scenei, Mihaela Arsenescu Werner şi Georgeta Burdujan, în „Fluturi, fluturi...”. În ultimele stagiuni ale Naţionalului ieşean, numele lui Ionuţ Cornilă a apărut continuu pe afişe. A lucrat cu aproape toţi marii regizori care au montat la Iaşi, cumulând experienţe pe care actorul le numeşte, simplu, „întâlniri”. Nu crede în „baftă”, crede în „dorinţă”. Şi, mai ales, este convins că şansele pe care le-a avut nu i-au fost date din întâmplare.

Născut pe 3 mai 1984, la Târgu Neamţ, Ionuţ Cornilă a absolvit Colegiul „Ion Creangă” din oraşul natal, apoi Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi, secţia Actorie, clasa prof.univ.dr. Mihaela Arsenescu Werner, lect.dr. Doru Aftanasiu, promoţia 2012. A colaborat cu Teatrul Naţional Iaşi încă din facultate, iar în perioada licenţei a devenit actor angajat al instituţiei ieşene. Îl ştiţi din „În container” (regia Radu Ghilaş), „Dawn-Way” (Oameni slabi de înger. Ghid de folosire), regia: Radu Afrim (2011), „Fluturi, fluturi...” (Liviu Manoliu), „Poveşti de familie” (Vlad Cepoi), „Edmond” (Vlad Massaci), „Visul unei nopţi de vară” (Radu Afrim), „Iaşii în carnaval” (Alexandru Dabija), „Pălăria florentină” (regia Silviu Purcărete), „Golem” (Alexander Hausvater), „Hamletmachine” (Giorgos Zamboulakis).

Foto: Tudor Ghioc

După ce a primit toate rolurile principale în schiţele de la serbările şcolare, Ionuţ Cornilă a cochetat cu teatrul şi în anii de liceu. A câştigat câteva premii cu trupa, la Festivalul de la Arad, dar a devenit student (înscris) la Agronomie - aproape doi ani în care, în loc să urce dealul Copoului până la facultate, se oprea la Fundaţie, la „Ludic”: „Cu Ludicul am jucat, odată, pe scena mare a Teatrului Naţional, «Ultimul Godot» al lui Matei Vişniec. Am rămas marcat de cum se vedea, de pe scenă, sala plină de oameni”.

- Ionuţ Cornilă, agronom?
- Aveam tot repertoriul pregătit pentru a da admitere la Teatru, dar părinţii îmi tot spuneau să mă gândesc bine dacă vreau să fac treaba asta, că în ziua de astăzi e foarte greu pentru actori, aşa că au reuşit la un moment dat să mă facă să mă îndoiesc. După Bac, am venit într-o dimineaţă în Iaşi, cu nişte colegi. „Unde daţi voi?” „Noi dăm la Agronomie”. „Hai, că merg şi eu să dau la Agronomie!” Şi am intrat. Dar nu m-am dus la şcoală, pentru că într-o zi, când urcam dealul Copoului, am văzut un afiş. Teatrul „Ludic” făcea preselecţii. Peste două săptămâni aveam deja spectacol. Am încercat să merg şi la facultate, dar n-am reuşit.
- Care a fost momentul în care aţi hotărât să daţi admitere la Teatru?
- Am realizat că trece timpul şi că dacă aş face Teatru ca fiind a doua facultate, ar trebui să plătesc. Apoi s-a dat drumul la vize. Am plecat să strâng nişte bani. De fapt, am plecat să încerc. Eu sunt adeptul principiului că trebuie să încerci.
- Aţi devenit actor angajat al Teatrului Naţional în perioada în care susţineaţi licenţa. Cum aţi numi asta altfel decât „noroc”? Credeţi în noroc?
- Cred în nişte energii şi în dorinţă. În ziua în care am văzut că sunt pe lista admişilor la Teatru, m-am dus în faţa Teatrului Naţional şi am făcut un pariu cu mine: în momentul în care voi termina facultatea, o să joc şi eu acolo! Altădată, tot în anul I, eram la Sibiu, să văd „Faustul” domnului Purcărete, şi când am ieşit mi-am zis că trebuie să ajung şi eu să lucrez cu omul ăsta! Şi asta s-a întâmplat. Cred în dorinţă, în determinare, cred că dacă ai un ţel, poţi să-l atingi. Îţi trebuie o doză de obrăznicie, în sensul foarte frumos al cuvântului, pentru că, în mod sigur, tinerii actori se confruntă cu situaţii în care sunt daţi afară pe uşă. Trebuie să intri pe geam dacă îţi doreşti mult de tot ceva.
- Care a fost cea mai marcantă ieşire... personală, pe o uşă?
- Nu cred că am una care să mă fi marcat. În facultate jucam foarte mult şi la un moment dat doamna Werner a interzis colaborările, şi avea dreptate cred, spunând că nu e bine să ai foarte multe, că te risipeşti. Ori eu lucram cu toţi cei de la Regie. Mi-am făcut treaba la clasă şi am continuat să joc, iar când a venit la examene, doamna Werner a văzut că, de fapt, nu renunţasem la nimic. Un soi de obrăznicie...

Sursa foto: Teatrul Naţional Iaşi 

- Mihaela Arsenescu Werner a fost profesorul care a mizat pe talentul studentului Ionuţ Cornilă. Aţi jucat împreună în „Fluturi, Fluturi...”, profesor şi student.
- Poate că aceasta a fost cea mai importantă întâlnire din cariera mea. E omul de la care am învăţat foarte mult, am „furat” cât s-a putut în materie de „meserie”, este omul în care cred, care îmi spune, după un spectacol, vezi că acolo ceva nu e bine... Contează enorm astfel de oameni, cărora să le pese de tine. Dacă nu există întâlniri, drumul este mult mai greu. O întâlnire importantă a fost apoi cea cu regizorul Radu Afrim. După spectacolul „Dawn Way” s-au deschis foarte multe uşi pentru mine, cel puţin în Teatrul Naţional Iaşi.

„«Hamletmachine» este o experienţă şi pentru actori, şi pentru public”

- Aţi dat probe la audiţiile cu regizorii invitaţi să monteze la Iaşi? V-aţi propus să lucraţi cu toţi sau, fiind actor al teatrului, aţi fost ales?
- Mi-am propus să nu ratez nimic! Mi-am dorit să lucrez cu ei, dar adevărul poate e undeva la mijloc, probabil şi rolurile făcute înainte de a lucra cu ei au avut ceva de spus. Oricum, am fost la probe pentru absolut toate rolurile pe care le am. Îmi place să mă testez, să văd dacă pot. Niciodată nu m-am culcat pe-o ureche cu gândul că sunt actor şi că rolurile trebuie să-mi vină. Încerc să mă lupt pentru tot ceea ce fac, să fiu cât mai alert.

- Există un rol pe care îl consideraţi „special”?
- Un rol la care am muncit mult şi care m-a făcut să mă trezesc în nişte zone pe care nu le bănuiam, a fost „Ivanov” („Despre oameni şi alte păcate”, adaptare după „Ivanov” de A.P. Cehov, regia Vasilica Blohat, scenografia Titus Ivan, 2011 – n.red.), în spectacolul de licenţă al unei domnişoare de la Regie. Nu ştiu cât de bine a „ieşit”, au fost câteva reprezentaţii la „Uzina cu Teatru”, dar mă mai gândesc şi astăzi la acest rol şi, nu ştiu de ce, am presentimentul că o să-l mai întâlnesc pe „Ivanov”.
- Aveţi o definiţie pentru actorie?
- Încă mă mai dumiresc care e treaba cu actoria. Cert este că e un mod de a te cunoaşte cât mai bine pe tine ca om, îţi oferă mijloacele de a de cunoaşte, dar este şi o modalitate de a bucura oamenii de lângă tine prin ceea ce faci, după ce te supui pe tine unor experienţe care ajung de multe ori aproape de limită. Probabil peste un an sau doi sau... mâine voi avea o altă definiţie.
- „Hamletmachine”, cel mai recent spectacol în care jucaţi, a constituit o astfel de „experienţă-limită”?
- Eu n-am mai făcut niciodată aşa ceva. Felul acesta de teatru, abordarea expresionistă, ideea că transmiţi nişte energii, după ce tu, actor, ai ajuns la ele, toate acestea au fost o noutate pentru mine şi m-am simţit foarte bine lucrând la acest spectacol. Am trecut printr-o groază de stări, textul e cel puţin ciudat la prima vedere, cuprinde şi piesele lui Shakespeare, şi istoria Europei, şi omul de astăzi, îngropat în datorii şi necazuri... E senzaţional! „Hamletmachine” este o experienţă şi pentru actori, şi pentru public, deşi nu ştiu dacă oamenii îşi doresc să vină la teatru şi să fie puşi în faţa unor probleme. Pe afiş poate să primeze comedia, dar este nevoie şi de astfel de spectacole.

Foto: Constantin Dimitriu

- Vă este teamă vreodată că nu veţi avea timp să ieşiţi dintr-un personaj să intraţi în altul, dat fiind ritmul în care jucaţi?
- Orice personaj te schimbă puţin pe tine ca om, orice personaj îţi lasă un bagaj – bun sau rău... asta depinde de tine, ca actor, ce ştii să păstrezi. Cred că depinde foarte tare şi de ce fel de om eşti în viaţa de zi cu zi. E o discuţie lungă, trebuie să ştii cum să intri într-un personaj, ce trebuie să faci, dar trebuie să ştii să şi ieşi. Îmi spunea un profesor că, mai demult, la sfârşitul unui spectacol, actorii discutau despre ce se întâmplase pe scenă, aveau o oră în care reveneau, treptat la normal. Acum, viaţa, timpurile nu-ţi mai permit luxul acesta. Totul este o fugă continuă.

„Zilele de spectacol sunt o sărbătoare”

- Există ceva de care vă este teamă în teatru, în actorie?
- Mi-e teamă, dacă e să-mi fie teamă de ceva, să nu fiu bun sau să nu storc maximum din proiectele pe care le fac. Sau să întâlnesc oameni şi să nu mă ridic la înălţimea aşteptărilor. Mi-e teamă, de pildă, să nu devin leneş.
- Ce vă pune în mişcare într-o zi în care aveţi spectacol?
- Zilele de spectacol sunt o sărbătoare. Mă motivează faptul că iubesc enorm ceea ce fac. Şi asta e cea mai mare motivaţie pe care o am, momentan, pentru că financiar nu se poate vorbi de existenţa unei motivaţii. Mă motivează când văd săli pline, când văd lumea că e fericită după un spectacol în care joc. Ştiu că poate sună ciudat, pentru că trecem prin nişte vremuri în care nu e chiar uşor nici să fii actor, nici să trăieşti... Poate multă lume o să spună că aberez, dar eu, neavând foarte mari responsabilităţi, sunt într-un moment în care trebuie să demonstrez ce pot. Şi oricum, nu trăiesc foarte rău. Din fericire, au început să ia amploare teatrele independente, se fac lucruri interesante şi acolo. Chiar şi actorii angajaţi în instituţii ar trebuie să încerce şi spaţiile independente, pentru că e o altă experienţă. Aici, la Teatru FiX (spaţiul în care am purtat acest dialog – n.red.) suntem în repetiţii cu „Şi cu ea ce facem? Noaptea în depou”, în regia lui Cătălin Mîndru, un spectacol pe care îl vom relua...
- ... Şi în care joci alături de Delu Lucaci. Am văzut pe Facebook, desigur, că sunteţi „într-o relaţie complicată”. Cât de complicat este pentru doi actori să adune, împreună, timpul din afara teatrului?
- „Într-o relaţie complicată”... Nu ştiu, e o glumă. Respectăm foarte mult ceea ce facem. Cât e teatru, e teatru, restul timpului încercăm să-l petrecem într-un mod cât se poate de armonios. Nu e complicat.
- Vă vedeţi mai curând actor de comedie sau de dramă?
- Cred că în partea de dramă mă simt mai în largul meu. Întotdeauna mi-a fost mai greu să spun un banc bun decât o poezie tristă. Eu încerc să le fac pe amândouă cât se poate de bine şi din fericire mi s-a dat şansa să le fac pe amândouă.

Sursa foto: Teatrul Naţional Iaşi

- Actorul preferat?
- Toma Caragiu. Ştefan Iordache. Oameni pe care, din păcate, nu am avut şansa să-i văd pe scenă şi regret mult. Al Pacino. Îl iubesc enorm. L-am văzut în carne şi oase la o premieră, la Londra.
- Cartea pe care aţi vrea să o aveţi pe o insulă pustie?
- „Naşul” lui Mario Puzo şi „Maestrul şi Margareta” a lui Bulgakov. Sunt două, ştiu. Aş lua două. Cel puţin două.
- O provocare în cariera de actor?
- Filmul. Actoria de film e diferită de cea de teatru. Am jucat vara aceasta în două scurt-metraje care vor fi lansate în curând.
- Iaşi, Bucureşti sau Londra?
- Iubesc Iaşul de când eram copil şi niciodată nu am vrut să plec în altă parte. Aici m-am văzut dintotdeauna. Iubesc Teatrul de aici, oraşul în sine, aici mă simt acasă. Un lucru important în a face teatru este să te simţi tu bine ca om, să nu fii stingher, într-un mediu de şacali... E bine aici, la Iaşi.

- Dacă nu aţi mai face teatru, de mâine aţi putea să faceţi...
- Alpinism utilitar. Cu asta m-am ocupat în Anglia. M-am specializat. Dar când m-am dus prima dată la o agenţie să-mi caut de lucru mi-au dat o adresă şi urmărind-o pe hartă, am ajuns la „Globe”. Aveam de demontat nişte decoruri. O slujbă de trei zile. A fost ca o profeţie. Constant am avut semne, coincidenţe surpinzătoare. Sunt un caz fericit. Ce să zic!? Uneori îmi amintesc de şansele pe care le-am avut şi mă gândesc că trebuie să existe un motiv pentru care le-am avut.
(Gina Popa)

Citiţi şi Omul zilei: Ionuţ Cornilă