Interviul cu tenorul Călin Brătescu

 

 

A cântat pe mari scene ale lumii, alături de nume mari, a participat la multe proiecte dedicate muzicii. Are în portofoliu multe premii şi un repertoriu bogat, apreciat de mulţi iubitori ai operei. Am discutat cu tenorul Călin Brătescu despre toate bucuriile pe care le-a adus muzica, dar şi despre provocările pe care le are un artist aflat pe cont propriu.

V-aţi întors recent de la Los Angeles, unde aţi cântat alături de celebra Angela Gheorghiu. Cum a fost?

O mare bucurie a fost, o onoare. Concertul a avut loc la Santa Monica şi a fost unul de suflet, organizat de un român. Comunitatea de români din Los Angeles este mare, unită şi dornică de lucruri frumoase.

Citeşte şi

„Semnele cusute sunt un limbaj inspirat de Univers”

Cum a început colaborarea cu îndrăgita soprană?

Povestea are un mic istoric. În iulie s-a împlinit un an de când am avut ultimul proiect la Opera „Bastille” din Paris, la care a participat şi Angela Gheorghiu. Ne cunoşteam mai demult, a auzit vocea mea din nou la repetiţii şi i-a plăcut. În scurt timp am fost contactat şi mi s-au propus două concerte, pe care le-am finalizat deja – unul la Dublin (Irlanda) şi altul la Aalborg (Danemarca). Au avut un succes mare la public. A fost foarte bine, am cântat atunci pentru prima oară împreună. Au fost concerte foarte frumoase, ne-am completat foarte bine şi aşa a venit o nouă invitaţie, pentru concertul de la Los Angeles.

Cum este să cânţi lângă un nume mare?

Angela Gheorghiu este o soprană de calibru, iar faptul că am cântat alături de ea a fost un privilegiu. Simţi imediat un titan şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză. Eu am mulţi ani de meserie. Dar, de fapt, nu vorbesc de meserie, ci de o iubire. Asta este muzica pentru mine. Eu am umblat prin lume, ştiu ce înseamnă vedetismul. Vedeta veritabilă este foarte rară în zilele noastre. A fost, la nivel mondial, o epocă de aur cu artişti foarte buni, mari solişti - tenori, başi, soprane, mezzosoprane, dar lucrurile s-au mai schimbat.

Şi acum cum este situaţia? De ce n-ar reveni acele vremuri?

Din păcate, în acest moment accentul se pune mai ales pe business şi pe imagine. Calitatea a rămas mai la urmă şi lasă de dorit. Aşa este în toată lumea, nu doar la noi. Există un curent general.

În aceste condiţii mai putem vorbi despre artă?

Da, vorbim şi despre artă, dar nu în toate cazurile. Arta se face cu har, cu talent, cu muncă. Când cânţi alături de un profesionist simţi imediat pentru că îţi transmite o anumită stare. Un star vine cu toată forţa lui, construieşti alături de el, improvizăm stări de fiecare dată. Nu suntem roboţi, ci sisteme vii şi de fiecare dată simţim altfel, ne comportăm altfel. De aici vine şi această provocare, acest spaţiu al unicităţii.

La Santa Monica aţi cântat sub bagheta maestrului Tiberiu Soare, considerat unul dintre cei mai buni dirijori români. Cum este lucrul cu el?

Tibi este, şi îmi permit să spun aşa pentru că ne cunoaştem de ceva vreme, un profesionist în dirijat. Nu vreau să ne scoatem pe noi în evidenţă, dar e important să vorbim despre valori. Noi, în România, avem câţiva dirijori tineri şi talentaţi, însă dintre ei doar puţini reuşesc să răzbească pentru că este dificil, ca şi în alte domenii.

Ce îi împiedică?

Lipsa suportului impresarial. Totul se formează prin imagine şi influenţă. Dacă nu are un impresar serios în spate, el singur nu poate să facă nimic. A, poate să fie angajat într-un teatru, cu un salariu derizoriu, şi să corespundă unui sistem care nu îl ajută, dar mai mult nu.

Citeşte şi

„Efemer înseamnă ceva ameninţat să piară curând”

Vorbiţi mult de impresariat. Chiar nu avem deloc în România?

Ceea ce avem noi este mult prea puţin. Dacă mă întrebaţi nici nu prea ştiu, dar concret, oficial, noi nu avem un sistem impresarial. Şi evident că ar fi nevoie, dar înainte de asta ar fi nevoie de mult mai multe lucruri.

Care ar fi?

(oftează) În primul rând de maeştri pedagogi de valoare. Au rămas foarte puţini şi nu mă refer doar la cei din sistemul educaţional. Mă refer la acele repere care cunoşteau exact cum se construieşte valoarea, care ştiau secretele şi pe care România i-a avut din plin, dar i-a pierdut. Au trecut anii şi peste ei, au plecat în lumea îngerilor, iar din urmă nu s-a mai văzut nimic.

De ce?

Pentru că nu toţi cei care au venit în loc, şi alţii încă din generaţiile lor, au fost maeştri în ale profesoratului. Nu au fost mentori şi nu este nevoie să o spun doar eu, ci şi multe personalităţi recunosc acest lucru. Mai este un aspect - nu toţi marii cântăreţi au fost şi buni profesori, pedagogic vorbind. Nu au putut să ducă harul mai departe. Este o mare diferenţă între a fi artist şi pedagog – poţi fi un mare artist, dar să nu fii un profesor, să nu poţi da mai departe. Sau invers – sunt personalităţi care nu au excelat în cariera de cântăreţ, dar care au avut acel simţ pedagogic deosebit şi au reuşit să creeze şi să formeze cântăreţi de valoare, care şi-au luat zborul şi au devenit nume importante.

Vorbim de două lucruri diferite - de pedagog şi de artist.

Absolut şi vă spun că profesori mari nu mai sunt. Nici aici şi nici în străinătate.

Cum ar putea apărea?

Păi dacă s-a oprit ştafeta? Cum credeţi că ar porni?

De la dumneavoastră, spre exemplu. De ce nu?

Mulţumesc, am consiliat şi eu câţiva oameni cărora le-a plăcut ce fac eu şi am lucrat împreună. Au fost foarte mulţumiţi, dar nu pot să spun că am început o practică pedagogică, deşi se pare că ar fi şi acest talent. Însă, dacă eşti în carieră, lucrurile stau altfel. Îţi doreşti să cânţi, să fii pe scenă, apoi vine şi acea vreme, când e timpul să dăm mai departe dacă putem şi dacă vrem. Şi eu îmi doresc asta. Este şi un efort vocal să înveţi pe cineva. Nu poţi să faci teorie, trebuie să lucrezi la modul practic şi rămâne mai puţin suflu pentru spectacole. Deci profesoratul rămâne pe mai târziu.

Cine v-au fost mentorii?

Oooo, am avut norocul să lucrez cu oameni de mare valoare. Primul meu mentor important a fost tenorul Corneliu Fânăţeanu, a plecat şi el în lumea îngerilor. A fost un om cu suflet extraordinar, un clujean aşezat, aşa cum sunt ardelenii. El era genul de pedagog talentat şi înzestrat. A cânta nu înseamnă doar a-ţi folosi corzile vocale, ci implică şi o tehnică şi doar cântăreţii care o stăpânesc au «viaţă» lungă pe scenă. Şi dacă tehnica nu e bună, nu are mult timp de petrecut în faţa publicului. Nativul vocal nu se înmulţeşte, te ţine cât ţine tinereţea. Există o a doua tinereţe a cântăreţului care nu mai ţine doar de natura vocii, ci şi de calitatea tehnicii, de ceea ce ei ştiu să folosească pentru a deveni artişti consacraţi. Aici intervine nu neapărat numai harul, cât strategia, personalitatea artistică creată pe parcursul anilor. E vorba despre construcţia personală, care nu are neapărat legătură cu ceea ce omul vine pe pământ. Voce avem cu toţii, dar fiecare are calitatea lui. Primul mentor a fost maestrul Corneliu Fânăţeanu, apoi a fost maestrul Ion Buzea, un tenor cu o mare carieră făcută în occident. Cu dumnealui am avut o experienţă foarte bună, o evoluţie excepţională. După ce am studiat cu domnia sa am intrat mult mai serios în sistem, am început să cânt în teatre importante – Opera „Bastille” (Paris), la Covent Garden (Londra), la cele două opere din Berlin, la Stuttgart, Toulon, Strasbourg, Frankfurt, Dusseldorf. Am cântat şi în Rusia, şi în Grecia.

Ce vă atrage la muzică? Spuneţi-ne câteva lucruri despre începuturi.

(râde – nr) Mama îşi dorea să devin un fel de Paganini. Mi-a cumpărat o vioară mică, m-a dus la profesor, dar nu îmi plăcea deloc. Aşa am început să cântăm. De fapt, cântat e un fel politicos de a înlocui cuvântul scârţâială. În timp ce doamnele beau cafea, mama şi cu profesoara, eu chinuiam corzile. După vreun an şi jumătate, fără prea mult randament, am văzut pe unul dintre membrii familiei profesoarei mele studiind la pian. M-am apropiat de pian şi am rămas ţintuit în faţa lui. Doamna profesoară Maria Cojocaru, în familia căreia erau toţi muzicieni, m-a întrebat dacă îmi place acel instrument şi i-am răspuns «Daaa, foarte mult». «Ţi-ar plăcea să cânţi şi tu la pian?». «Daa». Apoi mi-a adus vioara - «Dar acest instrument îţi place?». «Nuuu. Nu îmi place deloc», i-am răspuns. Iar doamna, pe care o iubesc nespus, a luat vioara, a încuiat-o în cutie şi i-a dat-o mamei. «Doamnă, de acest instrument nu mai aveţi nevoie». Mama a suferit mult şi s-a întrebat ce va face ea fără Paganini al ei, dar uite că soarta avea alte răspunsuri.

Şi aţi rămas la pian?

Am făcut pian de performanţă câţiva ani, apoi macazul s-a schimbat. Am rămas cu muzica până la finele gimnaziului, am urmat un liceu teoretic de Matematică-Fizică, dar nu am renunţat la muzică. Mi-am făcut o trupă, am cântat la orgă, apoi după ce am ratat «marea admitere» la Politehnică, am plecat în armată. Eu aveam alte gânduri, dar nici nu le ştiam. Am terminat cu soldăţia şi am revenit acasă, la Botoşani, şi m-am întrebat «Acum eu ce fac?». Am dorit să fac ceva şi pentru sufletul meu şi intenţionam să iau lecţii de canto la şcoala Populară de Artă. Voiam să îmi fac o trupă, să îmi cultiv pasiunea şi vocea. Şi pe cine credeţi că am regăsit ca profesor?

Lăsaţi-mi timp să ghicesc...

E uşor - pe prima mea profesoară de muzică, doamna Maria Cojocaru, cea care a dat la o parte vioara şi mi-a deschis pianul. Doamna a fost profesoară toată viaţa ei şi a pornit drumurile multor copii, inclusiv pe cei ai domniei sale. Şi m-a întrebat «Ce faci tu aici? De ce ai venit». «Păi, ca să învăţ să cânt, să aflu mai multe». «Aici mare lucru nu facem, dar eu sunt profesoară şi la Liceul de Muzică», se reînfiinţase între timp. «Sunt profesoară de canto, ia să vii mătăluţă acolo». Şi aşa a început studiul meu de canto. Doamna îmi punea arii în faţă, eu urlam, îmi rupeam gâtul, că aşa e la început, dar credeţi-mă că dacă până în acel moment eu aruncam televizorul când auzeam operă, nu suportam genul, din acea clipă am început să simt pe mine toată energia şi frumuseţea acestui gen de muzicii, iar viaţa mi s-a schimbat.

Ce a urmat?

Admiterea la Conservator, pentru care m-am pregătit cu fiul doamnei, Bogdan Cojocaru (lector actualmente la Universitatea de Arte «George Enescu» - n.r.). Am fost la el la testare, să vedem dacă aş avea vreo şansă şi mi-a spus «Să vedem. Încercăm...». El ştia că pot, că am talent, dar nu voia să-mi spună. M-a pregătit, a lucrat cu mine, m-a introdus şi la profesori de la Iaşi. Mulţi tineri au reuşit datorită lui Bogdan. M-a pregătit şi cu regretata doamnă profesor Iulia Bucescu, iar finalul a fost fabulos. Am intrat primul la Conservator!

După Matematică-Fizică, o ratare la Politehnică şi armată a venit muzica. Aici e clar mâna destinului.

Da, aşa a fost. După ce am finalizat studiile, am absolvit Pedagogie Muzicală, apoi am plecat la Bucureşti, la canto. Am vrut să am şi diplomă de Canto. Am stat un semestru şi am plecat pentru că nu îmi completam cunoştinţele cu nimic. Am continuat în privat, apoi am plecat la Braşov, unde am devenit solist. Cinci ani am bătut scândura, mi-am făcut repertoriu. Mi-a plăcut mult acea perioadă, am cântat lângă artişti cunoscuţi ai Braşovului şi ai ţării - Adrian Mărcan, Gabriela Hazarian, Petre Burcă, Valentin Marele şi în aceeaşi măsură mulţi alţii. Apoi, la una dintre ediţiile Concursului „George Enescu” m-a văzut maestrul Ludovic Spiess, şi m-a luat la Bucureşti, solist la Opera Naţională.

Acum sunteţi pe cont propriu. Cum este?

Bine, dar şi riscant. E bine că ai libertatea să alegi pentru tine, să cânţi ce vrei, să te protejezi, să îţi găseşti impresar, să defilezi pe scene mari. E riscant dacă nu ai impresar pentru că atunci nu cânţi. Nu eşti nici angajat, eşti în bătaia focului.

Aveţi un impresar din străinătate. Ce face concret un astfel de agent?

Impresarul descoperă sau preia o valoare şi o creşte, îl promovează în teatre, apoi vin contractele. Aşa e sistemul. Foarte puţine teatre mai au cântăreţi angajaţi. Se mai poartă prin Rusia şi Germania. Şi în România. Uşor nu este, că dacă ai un impresar care îţi umple agenda trebuie să fii mereu în formă, odihnit, gata de drum. Este o dependenţă foarte serioasă. Iar dacă nu ai impresar, e la fel de greu.

De când cântaţi, care v-a fost cel mai drag rol?

E greu să spun. „Tosca”, aşa cred. Apoi, e important să spun că toţi partenerii mei de scenă mi-au fost dragi şi ceea ce îmi doresc mie, asta le doresc şi lor. Cel mai bine m-am simţit pe scena de la Covent Garden, ca şi energie, ca şi mod de a fi printre oameni şi de a fi respectat ca artist şi ca om.

Unde vă doriţi să mai cântaţi?

Peste tot. Scala, Metropolitan. Cine ajunge să cânte aici deja este recunoscut. Dar până atunci mă ocup de celelalte concerte planificate. Cu Angela Gheorghiu vor mai fi două, anul viitor, în Taiwan şi Dubai.

A consemnat Maura ANGHEL

 

 

Sfaturi pentru un viitor artist?

Pasiunea ar fi doar primul pas. Ar fi vorba apoi şi de o carte de vizită personală, dar dacă nu sunt depăşite chestiunile de strategie şi de formare a imaginii este greu să răzbeşti. Avem cântăreţi foarte buni, cu voci frumoase, dar le este greu să se impună. Aici trebuie lucrat, la strategia de imagine.

 

 

Călin Brătescu a obţinut premiul fundaţiei Darclée la Concursul Internaţional de Canto „Hariclea Darclée”(ediţia 2003) şi a fost distins cu marele premiu al Concursului Internaţional pentru Cântăreţi de Opera Citta’ Di Alcamo (ediţia 2004). În anul 2006 a câştigat Premiul I în cadrul Concursului Internaţional pentru Tenori „Traian Grozăvescu”, Lugoj, România. În acelaşi an a obţinut Premiul „In memoriam Dorin Teodorescu” în cadrul Concursului Internaţional pentru Tenori „Traian Grozăvescu”, Lugoj, fiind şi finalist al Concursului Internaţional de Canto „Francisco Vinas”, Barcelona, Spania. Repertoriul său cuprinde Tosca, Madam Butterfly şi Boema (Puccini), Norma (Bellini), Adriana Lecouvreur (Francesco Cilea), Forţa Destinului (Verdi), Rigolleto (Verdi), Carmen (Bizet), Werther (Massenet) şi multe altele.