„Teatrul nu te trădează niciodată, totul e să nu-l trădezi tu”

 Un dialog cu actorul Petru Ciubotaru, despre mituri universale şi lucruri simple, despre teatrul ca religie şi scena ca altar, despre cum să fii consecvent în lumina reflectoarelor şi să „o tai scurt” în viaţa personală – vremea cea rămasă ţie, între un gong de final şi altul de început. Despre 50 de ani de teatru - nu ai unei instituţii, ci ai unui actor. Dar, uneori, actorul însuşi devine o instituţie.

Petru Ciubotaru, societar al Teatrului Naţional Iaşi
Născut pe 11 iunie 1939, la Ciurea, judeţul Iaşi, Petru Ciubotaru a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” Bucureşti, promoţia 1963, clasa prof. Alexandru Finţi - George Rafael. A fost actor al Teatrului Tineretului - Piatra Neamţ (1963 - 1964). Din 1964, este actor al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi. Între 1993 şi 1997, a fost director adjunct al instituţiei, iar între 1991 şi 1997 a predat la Universitatea „Mihail Kogălniceanu” Iaşi. A fondat, în 1999, Compania particulară de teatru „Bon Ton”, primul teatru de familie din Iaşi.
Cu peste 250 de roluri în teatru, Petru Ciubotaru are în palmares numeroase premii, precum şi distincţia „Ordinul naţional pentru merit în gradul de Cavaler” (2002).

„Dawn-Way (Oameni slabi de înger. Ghid de folosire)” de Oleg Bogaev, regia: Radu Afrim – 2011 (Sursa foto: Teatrul Naţional Iaşi)

 - Lucraţi în această perioadă la „Tinereţe fără bătrâneţe şi teatru fără de moarte”. Ce ne puteţi dezvălui despre acest spectacol, la care semnaţi şi scenariul, şi regia?
- Este o selecţie destul de eclectică, la prima vedere, dar deloc întâmplătoare, pentru că ea conţine nişte bucurii ale mele, care vreau să devină bucurii şi pentru ceilalţi: Shakespeare, Arghezi, Cehov, Beaumarchais, Alecsandri, Esenin... Vor fi şi doi copii în spectacol, prezenţa lor se conjugă cu un poem al lui Arghezi, „Facerea lumii”, o explozie de fantezie. Copiii au un adevăr al lor, care ţine de spontaneitate şi inefabil – atributele acelea ale copilăriei pe care noi le pierdem, iar acesta e un fapt care se constituie într-un mare minus al omenirii. E o evoluţie firească: omul câştigând nişte date pentru ceea ce are el de făcut în viitor, pierde altele, pierde candoarea.
- Şi cum rămâne cu sufletul tânăr, indiferent de vârstă?
- E un mit. E un mare mit al umanităţii. Nu am putea trăi fără el, dovadă că a dat naştere la multe opere de artă, a condiţionat multe mişcări. Majoritatea artiştilor datorează creaţia lor acestui mit, indiferent că au crezut sau nu în el.
- Care e „mitul” după care vă ghidaţi?
- Sinceritatea. Din nefericire, e un mit pe care îl trădăm de multe ori. Ne dezobişnuim să fim sinceri. Mai întâi cu noi, după-aceea cu semenii noştri, dar fenomenul acesta se translează în artă. Începem să folosim clişee, cărări bătute, fel de fel de înlocuitori, aşa cum sunt cei folosiţi în alimentaţie.
- Există aditivi şi pentru suflete?
- De ce nu? De câte ori nu spunem în mod gratuit „te iubesc” sau „te urăsc”?

„Oameni de nimic”, colaj Cehov, regia, scenografia și spațiul sonor: Ovidiu Lazăr – 2009 (Sursa foto: Teatrul Naţional Iaşi)

- Este acesta, pe care îl pregătiţi acum, cel mai important spectacol? Trage el o linie peste 50 de ani de teatru?
- Nu vreau să trag o linie!
- Nici peste o etapă?
- Nu, pentru că vreau să mai joc, mai am încă proiecte. Ştiţi care e paradoxul? Eu nu-mi dau seama ce vârstă am. Mă mai trădează picioarele, suflul... Vorba lui Ştefan cel Mare: „Mă mai dor picioarele, şalele... Da' ncolo!”...
- Există un rol pe care v-aţi fi dorit să-l jucaţi, dar pe care nu l-aţi abordat dintr-un motiv sau altul?
- „Regele Lear”. M-am temut atât de tare de el... Nu l-am mai jucat, deşi au existat discuţii şi cu directorul de atunci al Teatrului Naţional, Ioan Holban, şi chiar cu un regizor, ca să începem proiectul.
- Îi este de ajutor unui actor să recunoască faptul că i-a fost frică de un rol?
- Nu poţi să-ţi furi căciula singur. De câte ori în viaţă nu suntem obligaţi să recunoaştem că ne-a fost frică? Ne-a fost frică de iubire, ne-a fost frică să facem un lucru pe care ar fi trebuit să-l facem, ne-a fost frică de un drum, de o cărare, de o potecă, de o punte, ne-a fost frică să privim destul cerul, stelele... Nu înfrumuseţez deloc, chiar aşa este! Trebuie să avem curajul de a recunoaşte că de cele mai multe ori ne-a fost frică şi că de mai puţine ori nu ne-a fost.
- De ce aţi ales teatrul?
- Ca să fiu preţios, aş spune că el m-a ales pe mine. Era un lucru în adolescenţa mea, de care mă temeam foarte tare, un prag. Mi-au plăcut înălţimile, iar teatrul mi se părea atunci de neatins. A apărut însă în viaţa mea un prieten providenţial, unul dintre puţinii prieteni pe care i-am avut şi din fericire acesta mai trăieşte, Alexandru Arşinel, care m-a încurajat să dau la Teatru. Loteria a fost că am reuşit de prima dată. N-aş mai fi îndrăznit să doua oară, de aceea spun că teatrul m-a ales pe mine.

- A existat un moment de cumpănă în carieră, când aţi spus că poate ar fi fost mai bine să faceţi altceva?
- Nu, nu a existat. Am avut şansa unui dascăl fenomenal, care m-a învăţat că dacă te-ai apucat de asta – chiar dacă nu e deloc uşor, e spinos, e greu, e plin de oprelişti, de oameni care îţi stau împotrivă, plin de gânduri vrăjmaşe, plin de tine, care eşti poate, câteodată, cel mai mare duşman al tău - nu trebuie să ţii cont de nimic. Trebuie să ai răbdarea, puterea, de a te duce înainte, de a o lua de la capăt. Asta am învăţat bine de la Alexandru Fiţi...
- ... Profesorul la clasa căruia aţi terminat Institutul.
- Da, la clasa căruia am început şi la clasa căruia sunt încă! Eu de câte ori joc teatru mă gândesc, cu câtă luciditate pot, ce ar spune el, dacă m-ar vedea. De obicei nu spunea mult. Era zgârcit în aprecieri, dar îţi dădeai seama dacă i-a plăcut ceva sau nu.
- Există un „cel mai drag spectacol”?
- Nu pot să spun care. Poate va părea o treabă curioasă că în spectacolul acesta („Tinereţe fără bătrâneţe şi teatru fără de moarte” - n.red.) spun, de pildă, monologul din „Nunta lui Figaro”, a lui Beaumarchais. Îl spun pentru că l-am făcut în anul II şi nu l-am făcut bine.
- E o restanţă!
- Da, şi vreau să-mi dau restanţa asta. Vreau s-o dau şi s-o trec. Aşa! Îi sunt dator lui Finţi, lui Figaro şi îmi sunt dator şi mie.

 

„Scena e un altar”

- În ce direcţie aţi spune că merge teatrul acum?
- Depinde de regizor, depinde unde vrea să-l conducă el. Teatrul întotdeauna a suportat fel de fel de meandre. Chiar dacă se duce într-o parte sau alta, el rămâne în esenţa lui piramidală, perfectă. Dacă încerci să-l disloci, revine la loc. Rămânem noi dislocaţi.
- Ce înseamnă scena pentru dumneavoastră?
- Scena e un altar. Într-o biserică, în altar nu are voie să intre decât cel care oficiază cu sufletul, cu mintea curată, cu sufletul curat şi se leapădă de toate gândurile lumeşti. Complementar, aici este aşa: trebuie să intri curat şi cu dorinţa de a o lua de la capăt întotdeauna, ca un copil, de a lăsa gândul că eşti cel mai bun...
- Trebuie lăsate orgoliile în culise?
- Mai ales astea! Citesc nişte cărţi de amintiri care mă oripilează total: cât se consideră unii de geniali, de împliniţi, câte succese au avut! Zici: Doamne, ştia n-au avut nelinişti în viaţa lor? Ce s-a întâmplat cu ei de sunt geniali? Le-a spus mama lor, probabil, că sunt geniali... Orgoliile nu fac bine. Mă feresc de ele ca dracul de tămâie!
- Cum influenţează aceste nelinişti, inerente profesiei, viaţa personală a actorului? Povesteaţi, tot la o aniversare, cea de 45 de ani pe scenă, că aţi „schimbat” patru soţii, rămânând credincios teatrului.
- Neliniştile se prelungesc, poate. Am norocul de a avea alături un om care mi-e foarte apropiat şi care are un instinct de teatru extraordinar... Eu mă împac foarte bine cu fosta ei familie, ea se împacă bine cu copiii mei şi ne împăcăm foarte bine şi cu fostele mele soţii, facem sărbătorile împreună. Ce să mai împărţim acum? Eu am fost un om care la un timp, când s-a întâmplat ceva, am rupt-o şi am terminat: „Despre asta nu mai discutăm. Punct”.
- Deşi în teatru aveţi concepţia că dacă aţi apucat „pe un drum”, trebuie să vă ţineţi de el!
- Da, dar... Teatrul nu te trădează! (o pauză ceva mai lungă). Teatrul nu te trădează niciodată, totul e să nu-l trădezi tu pe el. Teatrul Naţional din Iaşi, căruia i-am consacrat aceşti 50 de ani, nu-mi este dator cu nimic. Eu îi sunt dator cu totul şi cu toate. El este aici, e minunat, e sacru, e templu şi eu sunt slujitorul lui credincios. Îi sunt dator tot timpul. Dacă el n-ar fi existat, n-aş fi existat nici eu. Nu e vorbă mare, e chiar aşa.
- Cum vă explicaţi faptul că unele spectacole sunt mai longevive decât altele? Are publicul o relaţie specială cu ele? Aţi doborât câteva recorduri în acest sens.
- Sunt spectacole care şi-au păstrat locul în repertoriu. Joc „Chiriţa şi ceilalţi” de 8 ani, dar înainte a fost „Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată bătrână”, pe care l-am jucat 12 ani şi 7 luni. Şi puteam să-l mai joc, dacă ar mai fi vrut Despina (Marcu – n.red.). S-a jucat de peste 1.800 de ori. E o lege pe care nu prea poţi s-o defineşti. Într-un spectacol trebuie să crezi. Spectacolul trebuie să fie ca o religie. Religia este o nevoie, nu neapărat o cunoaştere. E o nevoie de a crede. Dacă tu crezi într-un spectacol, rămâne, dacă nu, se diluează. Simţi cum pleacă.

„Chiriţa & Ceilalţi” de Vasile Alecsandri, regia: Ovidiu Lazăr – 2007 (Sursa foto: Teatrul Naţional Iaşi)

- Ce vă spuneţi înainte de un spectacol?
- „Tatăl nostru”.
- Ce aţi spune spectatorilor, dacă aţi vorbi cu ei după spectacol?
- Să mă lase, că nu mai sunt al lor. După spectacol sunt numai al meu. Vreau să mă gândesc la ale mele, vorba lui Esenin, la ce-a fost şi ce ni s-a întâmplat. (Gina Popa)

„Tinereţe fără bătrâneţe şi teatru fără de moarte”
Petru Ciubotaru
50 de ani de teatru
Scenariul şi regia: Petru Ciubotaru
Scenografia: Nicolai Mihăilă
Consultant muzical: Ion Ursulescu
Cu participarea copiilor: Sofia Theodora Gaţu şi Tudor Teodoriu
Premiera: 17 ianuarie, ora 18.00, la Teatrul Naţional Iaşi, Sala Studio „Teofil Vâlcu”

„La premieră am invitat oameni pe care îi respect, prieteni ai teatrului şi ai mei. I-am chemat ca la o întâlnire după 50 de ani. Îmi pare rău că, uite, am prieteni care ar veni, dar nu mai pot urca până la etajul doi. Îţi dai seama ce stupid!?”...

Cea mai memorabilă abordare din partea unui spectator:
„Profesorul meu de matematică - singurul obiect pentru care n-am avut afinitate -, un profesor foarte mare, Colibaba, de la «Negruzzi», mi-a spus că dacă ştia că am să ajung un actor aşa de bun, nu mă mai chinuia cu matematica. M-a lăsat şi corigent. Apoi mi-a spus asta, după ce a venit la un spectacol. Am rămas prieteni pe viaţă”.