„Actoria ar trebui să se facă mai curând cu modestie, decât cu orgoliu”

  Delu e actriţă, pentru că aşa şi-a dorit. A fost nominalizată la secţiunea Debut a Premiilor UNITER din acest an, pentru că străluceşte în... „Prăpădul”. Am văzut-o în spectacolul montat de regizorul Lucian Dan Teodorovici, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, şi mi-am zis că e curajoasă. Curajul de a te dezbrăca de haine, ca şi de prejudecăţi, de altfel, nu este la îndemâna oricui . Dar Delu ştie să se bucure de fiecare rol, de fiecare casting, fie că îl câştigă sau îl pierde şi, mai ales, ştie să râdă!

 Am ajuns mai devreme la „Acaju”, în vecinătatea atelierelor artiştilor de pe Armeană, locul unde îmi dădusem întâlnire cu Delu Lucaci. Delu era deja acolo. Mi s-a mai întâmplat asta de câteva ori (nu multe!), când, copleşită de ideea că nu-mi pot permite să întârzii la întâlnirea cu actori mari, care au scris istorie la Naţionalul ieşean, am ajuns cu mult mai devreme, dar de fiecare dată ei erau deja acolo. Mărturisesc asta, aici, pentru că şi Delu mi-a destăinuit că nu-i place ideea de a fi protagonista unui interviu. Poate că nu a fost nimic întâmplător.

- Ai fost spectator la Gala Premiilor UNITER, la Iaşi, anul trecut, iar pe 28 aprilie vei fi printre cei care speră să urce pe scena Palatului Culturii din Târgu Mureş... Lucrurile evoluează repede!
- Anul trecut m-am uitat ca la un spectacol şi m-am bucurat pentru fiecare câştigător. Eu am vrut să fac masterul la Târgu Mureş, ştiind că oraşul acesta înseamnă mult pentru fenomenul teatral. Am jucat în „Noaptea în depou. Şi cu ea ce facem?” în regia lui Cătălin Mândru (unul dintre fondatorii Teatrului FIX, de la Iaşi – n.red.), pe care îl admir foarte mult, e un actor foarte talentat. El a absolvit facultatea la Târgu Mureş şi am vrut şi eu să văd cum e la şcoala pe care a urmat-o. Dar n-a fost să fie, nu mai erau locuri şi, în plus, după ce am ajuns acolo, mi-am dat seama că voiam acasă, la colegii mei. Contează mult să fii înconjurat de oameni dragi, să faci ceea ce-ţi place undeva unde să te simţi bine. Iar acum merg din nou la Târgu Mureş, da, sperând să iau un premiu...

„Nu-mi pun mari speranţe în premiu, pentru mine nominalizarea a fost o mare bucurie”

- Ştiu că ai primit multe felicitări, dar ce a însemnat pentru tine această nominalizare?
- Nu-mi pun mari speranţe în premiu, pentru mine nominalizarea a fost o mare bucurie! A fost o încurajare, confirmările încă aşteaptă! Însă acum ştiu că ele pot să apară. Sper să joc mai mult, atât! Poate că, dacă aş câştiga, premiul acesta mi-ar da mai multă încredere pe scenă. Pe de altă parte, cred că are dreptate Doru Aftanasiu când spune că nu premiile fac un actor.
- Dar care sunt elementele care „fac” un actor?
- Să fie distribuit cât mai mult, să fie văzut! Eu merg la toate casting-urile, mai rău mi-ar părea dacă n-aş fi acolo, decât dacă aş pierde un rol. Vreau să joc, să am cât mai multe proiecte. Să fii pe scenă mi se pare mai important chiar decât o critică favorabilă. Am văzut cronici foarte proaste, câteva călduţe, la spectacolele în care am fost distribuită şi pe care ştiam că şi actorii, şi publicul le iubesc.

- Cum ai descoperit teatrul?
- Ţin minte primul spectacol pe care l-am văzut... Eram în clasa I şi am fost cu sora mea, care era într-a IV-a, şi am plâns foarte tare când l-au închis pe Harap Alb în fântână. Sora mea m-a certat foarte tare şi m-a ameninţat că n-o să mă mai ia niciodată cu ea, că nu ştiu ce înseamnă teatru. Apoi, am prins gustul. Acum o chem eu pe ea la teatru, să mă vadă. Pentru ea sunt cea mai bună, cea mai talentată, cea mai cea!...
- Familia şi-a dorit altă carieră pentru tine?
- Părinţii mei nu m-au luat în serios cu teatrul până târziu, când am intrat la facultate. Tatăl meu era convins că e un moft şi o să-mi treacă, mama voia să fac jurnalism, să mă vadă la televizor, prezentând ştiri. Acum, plânge când mă vede pe scenă, iar tata e foarte mândru. Mă susţin foarte tare, dar nu prea vin la spectacolele mele.
- Le furnizezi prea multe emoţii?
- Oare? Nu m-am gândit la asta...
- Între „Harap Alb” şi, să zicem, „Prăpădul” trebuie să fi fost o întreagă poveste de dragoste cu teatrul...
- În clasa a X-a, m-am dus la „Bon Ton” (primul teatru particular din Iaşi, fondat de Petru Ciubotaru – n.red.), unde am cunoscut-o pe Ozana Costin-Ciubotaru. Ea m-a pregătit, m-a susţinut, m-a încurajat, este meritul ei că acum fac teatru.
- Aveai şi alte gânduri?
- Era doar teatru. Punct. Mă gândesc uneori că aceasta e o situaţie dramatică, tocmai pentru că nu aveam alte opţiuni. Mă fascina însă ideea de a fi studentă în alt oraş, am dat admitere la Bucureşti iniţial şi am picat. Am intrat la Iaşi, la clasa doamnei Mihaela Arsenescu Werner, care ne-a învăţat multe lucruri şi care, în continuare, ne urmăreşte, vine la spectacole, ne încurajează, ne şi critică, pentru că avem nevoie şi de asta! Când termini facultatea se produce o ruptură, după o perioadă în care ne amăgim, făcând acolo spectacole între noi, rămânem fără scenă şi suntem, pentru o perioadă nedeterminată, în căutarea unui teatru.

„Publicul e ca o replică într-un dialog, e o energie de care am nevoie”

- Cât de mult te influenţează reacţiile spectatorilor?
- Nu conştientizez reacţiile publicului în timpul unui spectacol. Poate le simt, dar nu îmi fac treaba în funcţie de cum reacţionează spectatorii. Îmi doresc să fie acolo, de partea mea. Am mari emoţii la fiecare întâlnire cu publicul, indiferent de spectacol, dar cred că sunt emoţii constructive, e o nerăbdare continuă. Îmi plac emoţiile! Nu mă gândesc la ratări, încerc să mă bucur foarte mult de ceea ce fac pe scenă şi publicul simte asta, cred. Publicul e ca o replică într-un dialog, e o energie de care am nevoie.
- Cum ai primit propunerea de a juca în „Prăpădul”?
- Am lucrat cu Lucian Dan Teodorovici la „Unchiul Vanea”, spectacolul său de licenţă în regie. Când mi-a propus rolul din „Prăpădul”, am văzut o mare provocare în scena nudităţii, dar m-a speriat mai tare distribuţia, ştiind că joc alături de actori foarte buni şi experimentaţi. Îi ştiam pe toţi, îi văzusem în spectacole, îi văzusem în culise, la spectacole în care eu făceam figuraţie, văzusem toate filmele cu Teo Corban. Mă gândeam că nu vor avea răbdare să lucreze cu un actor care abia îşi dă seama ce se întâmplă cu el pe scenă, dar m-au primit cu drag, asta am simţit, au fost extraordinari, foarte dornici să mă înveţe şi să mă facă să mă simt cât mai bine. Perioada repetiţiilor a fost fascinantă.
- Care sunt elementele de care depinde succesul unui tânăr actor în România?
- E complicat. Depinde cât de mult munceşte, dar nu numai de asta, din păcate. Depinde mult şi de noroc. Am mulţi colegi care s-au lăsat de teatru. Din 19, mai joacă nouă. E descurajant.
- Spui că au fost castinguri pe care le-ai ratat. Iată un scenariu sumbru: pierzi casting după casting, şi totuşi trebuie să trăieşti din profesia ta. Te gândeşti, la un moment dat, să faci altceva?
- Of, n-aş vrea să mă gândesc la asta. Dacă aş intra aşa într-o astfel de pasă proastă, cred că mi-aş mai acorda un timp. Aş spune că mai încerc până la, să zicem, 30 de ani.
- Tinerii ar trebui, aşadar, să aibă o relaţie bună cu motivaţia, şi nu cu norocul!
- Uneori nu e de ajuns să vrei tu. Trebuie să se întâmple să fii într-un anume loc, la timpul potrivit...
- Figuraţia este un compromis?
- Eu nu-l văd ca pe un compromis. E o bucurie să fii acolo, în spectacol, să lucrezi cu un regizor mare... Şi asta e o provocare, să-ţi faci treaba cât poţi de bine şi în cel mai mic rol. Am început prin a face figuraţie la Naţional, în anul I de Master, cu „Iaşii în Carnaval”. Au venit apoi rolurile din „Prăpădul” şi „Onorabili în direct”.
- Actoria se face cu orgoliu?
- Uneori cu prea mult orgoliu. Toată lumea îşi imaginează că artiştii sunt o familie, dar sunt mulţi oameni cu prea mult orgoliu în branşa aceasta. Înţeleg să ai orgoliu cât să nu permiţi cuiva să-şi bată joc de munca ta, dar cred că actoria ar trebui să se facă mai curând cu modestie, decât cu orgoliu.

„M-ar copleşi, dacă m-aş gândi la asta”!

- Ai jucat în câteva scurtmetraje. Filmul este o provocare pentru tine?
- Vara trecută am lucrat la „Have sweet dreams”, unde am făcut o figuraţie care nici nu mai apare în film, în schimb am fost asistentă de scenografie. Adică am fost acolo, pe „platoul de filmare”! Mi-a plăcut. Apoi a fost „Profesioniştii” şi urmează un scurtmetraj despre un cuplu... Voi juca din nou cu Ionuţ (Ionuţ Cornilă, actor la Teatrul Naţional Iaşi – n.red.).
- Cum este să joci alături de partenerul de viaţă?
- Cred că dacă aş juca alături de altcineva aş repeta mai serios, aşa mai fac mofturi, în privinţa repetiţiilor suntem haotici, ne permitem amânări... Pe de altă parte, ne cunoaştem foarte bine, ne sfătuim, ne certăm, repetăm texte împreună, chiar dacă lucrăm la spectacole diferite, în proiecte diferite.
- Ce se adaugă la pasiunea pentru teatru, în cazul vostru? Ce vă ocupă timpul din afara teatrului, a repetiţiilor?
- Avem trei căţei, pe care i-am salvat din stradă, fiecare cu damblaua lui, unul avea coaste rupte, altul făcea crize. Al treilea a devenit vedetă, a „jucat” în „Visul unei nopţi de vară”, spectacolul lui Radu Afrim, unde eu n-am luat castingul! Asta ne ocupă cam tot timpul, dar ne place şi să călătorim, când e cald, să lenevim, când e frig...
- Faci parte din generaţia care a trecut pe lângă Teatrul Naţional, vreme de cel puţin şase ani, cât au durat lucrările, fără să ştie cum arată fastuoasa Sală Mare, iar după tăierea panglicii, ai fost pe scenă, în spectacolul ca care a redeschis Teatrul!
- A fost foarte emoţionant, mă gândesc uneori la momentul acela. A fost ca un semn că locul meu e aici. Am vrut de două ori să plec din Iaşi, dar ceva m-a tras înapoi şi mereu s-au întâmplat lucruri bune aici, parcă au fost confirmări că trebuie să rămân acasă. Îmi place să interpretez aşa lucrurile, să cred că nu e nimic întâmplător.
- Simţi că ai de respectat un blazon pe scena Naţionalului?
- M-ar copleşi, dacă m-aş gândi la asta! (Gina POPA)

Delu Lucaci a jucat în spectacole montate la Institutul Francez, Ateneul Tătăraşi, dar şi în spaţii neconvenţionale, precum Club „Motor”. La Ateneu, o puteţi vedea, în această stagiune, în „SÎnt o babă comunistă” (regia Lucian Dan Teodorovici). Face parte din distribuţia spectacolelor „Troienele” şi „Indiile galante”, montate de regizorul Andrei Şerban, la Opera Naţională Română Iaşi.