Ana Hegyi, actriţă: „Când spun «teatru» mă gândesc la lumea în care totul este posibil”

Actriţă angajată a Ateneului din Iaşi şi freelancer, mămică, soţie, profesor şi om drag, Ana Hegyi a acceptat să vorbească despre ea şi despre ceea ce face „din tot sufletul”.

 

În vieţi anoste este nevoie de raze de soare, dar ce te faci când afară sunt nori?! Îţi foloseşti productiv intuiţia şi te întâlneşti cu persoane care crezi că ţi-ar da o stare de bine, iar după asta... e clar că cerul tău nu va mai fi gri! Ana Hegyi este, într-adevăr, un soare! Şi are raze, dar, ştiţi... le împrăştie prin privire. Are o sclipire de bucurie în fiecare sunet pe care-l şopteşte sau îl strigă şi se simte în jurul ei o energie pozitivă care nu pleacă de altundeva decât din sufletu-i colorat.

 

- Ceva despre tine, ce nu ştim, dar tu ne dai voie să aflăm?

- Deja oamenii ştiu că tot ceea ce fac, fac din tot sufletul şi este o bucurie în tot ce fac! Accept fiecare provocare, chiar dacă la început evit şi nu mă arunc cu tot sufletul, găsesc ceva de care să mă agăţ, ca să iasă exact aşa cum vreau eu şi să descopăr bucuria chiar şi din lucruri mărunte. Eu sunt foarte, foarte sensibilă, timidă... de aceea m-am şi apucat de teatru. Pentru că nu-mi plăcea să vorbesc. Ştiam să răspund, dar îmi era frică să nu greşesc. Acum spun tot ceea ce cred şi tot ceea ce îmi trece prin cap, desigur, asumându-mi ceea ce spun. Am fost foarte introvertită, dar prin intermediul teatrului încerc să expun ceea ce simt. Reacţionez de foarte multe ori fără să mă gândesc. După ce am vorbit de mai multe ori fără să gândesc de două-trei ori înainte, mi-am dat seama că tot ceea ce vine din interior este corect şi că nu are rost să mă ascund în spatele unei măşti şi că e foarte bine să fiu aşa cum sunt eu: să mă manifest aşa cum îmi place mie, pentru că interiorul meu se simte bine.

 

- Este un lucru bun sau rău să fii introvertit?

- Nu-i un lucru rău, dar e posibil să aduni foarte multe în tine şi la un moment dat să nu mai rezişti şi să „arunci” totul în afară, într-un moment în care poate nu ar trebui! Să ne gândim că sursa multor boli vine din faptul că oamenii nu se exteriorizează şi de foarte multe ori tac, când ar trebui să vorbească, şi fiecare moment de furie sau de tăcere în care nu te exprimi, creează o pată neagră în interiorul tău. Ca la pictură. Când ai făcut o pată neagră, e greu să o schimbi în altă culoare, pe când dacă ai creat o pată albă, adică ai tăcut mai puţin, îţi este mai uşor să dai cu albastru sau roz sau roşu. Teatrul este o modalitate de a învăţa cum să îţi exprimi sentimentele şi trăirile şi de asta recomand copiilor şi părinţilor lor să îi aducă la teatru. Este foarte important să te cunoşti pe tine, să îţi dai seama că poţi face lucruri.

 - Spuneai mai devreme că uneori nu gândeşti un lucru de două ori înainte să îl spui. Ai regretat vreodată?

- Da! Mai ales la începutul carierei de profesor. Când am terminat Facultatea s-a ivit oportunitatea să intru în învăţământ. Am fost la Clubul Copiilor, la Târgu Frumos, şi într-o şedinţă, domnul director ne-a trasat anumite sarcini care mi s-au părut amuzante, în condiţiile în care eu făceam naveta. Ne-a pus să fim profesori de serviciu când aveam cele mai puţine ore şi eu am avut o ieşire... am început să râd şi i-am zis că mi se pare absurd să fii profesor de serviciu într-o zi în care ai mai puţine ore, când ar trebui să faci asta atunci când ai mai multe, că atunci eşti motivat să rămâi mai mult timp în unitate. El s-a supărat atunci, dar în timp am devenit foarte buni prieteni. Atunci mi s-a atras atenţia, am fost supărată, dar în timp s-a apreciat această parte a mea, că am spus ce am simţit. Nu am spus-o în nume de rău. Cât eşti tânăr, chestiile de genul ăsta sunt iertate, pentru că sunt puse pe seama vârstei, a naivităţii.

- Ţi-ai păstrat naivitatea, puritatea copilăriei?

- Da, eu mi-am păstrat, aşa, naivitatea, şi nu am luat-o ca pe ceva negativ, ci ca pe o „chestie” care mă face să zâmbesc de fiecare dată. Naivitatea este prima sclipire a noastră şi ar fi păcat să ne-o pierdem. 

- Viaţa ta este o piesă de teatru. Cum îmbini rolurile de soţie, de mamă, de actriţă, de profesor?

- Foarte simplu! Când sunt profesor sunt eu, Ana, şi mă manifest exact aşa cum sunt eu. Sunt sinceră cu copiii, nu-i păcălesc niciodată. Dacă într-o zi nu mă simt bine le spun, iar ei sunt înţelegători. Le spun de fiecare dată ce vreau să facem, la ce-i ajută fiecare joc. Atunci când le dau personaje le explic fiecăruia în parte la ce-i ajută personajul pe care l-au primit, iar uneori îi las şi pe ei să aleagă. Sunt eu, Ana! Nu joc un rol în faţa lor, deoarece copiii sunt ca un... detector de minciuni! În momentul în care îi minţi, imediat se prind! Cei care vin de mai multă vreme la mine, ştiu când mă simt rău şi îmi spun. Eu sunt prietena lor. Urcăm împreună pe scenă. Sunt colegii mei mai mici de scenă. Când merg la teatru şi la repetiţii sunt ca o sugativă, ca un burete. Am învăţat cu timpul să fiu foarte atentă la detalii. Încă din liceu am învăţat că atunci când construieşti personajul pe care-l joci, fiecare cuvânt din piesă este important. Profesorii mei de teatru m-au învăţat că trebuie să ai o cutiuţă în interiorul tău - în fiecare cutiuţă este un burete şi pui acolo toate informaţiile, iar atunci când te urci pe scenă, deschizi cutia aia şi devii personajul. Urci pe scenă cu nebunie, dar trebuie să ai şi o parte raţională.

 

- Revenind la lumea copiilor, cum reuşeşti să te faci înţeleasă de micii actori?

- Când văd că au foarte multă energie şi nu mai am atenţia lor, le spun să facă ce vor timp de 2-3 minute. Şi se joacă, se fugăresc, se joacă între ei, iar eu în timpul ăsta mă gândesc la ce să fac să le captez atenţia şi dacă nu-mi vin idei, îi întreb pe ei. Nu prea am probleme în ceea ce priveşte disciplina. Le spun copiilor să nu aibă frici, pentru că în teatru nu există bine sau rău. Când lucrezi cu copiii nu poţi să-ţi fixezi nişte standarde.

 

- Cum eşti acasă?

- Acasă sunt eu şi sunt responsabilă, ca şi aici, ca profesor. Doar că acasă am responsabilitate faţă de propriul copil şi faţă de soţul meu... să fiu o soţie aşa cum îşi doreşte el, iar de cele mai multe ori interiorul meu face lucrurile aşa cum trebuie. Las lucrurile naturale. Sunt pregătită întotdeauna. Eu sunt foarte fericită. În orizontul meu nu prea există tristeţe.

- Teatru de stat sau teatru independent?

- Teatrul independent te face să îţi dezvolţi foarte multe abilităţi. Tu te gândeşti şi la decor, să aduci ce ai acasă, să construieşti totul în funcţie de resursele pe care le ai. E fain! E o provocare! Am observat că spectatorii sunt atenţi să vadă cum eşti tu când cobori de pe aşa-zisa scenă, pentru că de cele mai multe ori, în teatrul independent, nu eşti pe o scenă, ci joci la nivel cu publicul. În teatrul de stat este mai uşor, pentru că ai o echipă în spate care te ajută. Tu vii, înveţi textul, te concentrezi pe treaba ta de actor. Am făcut mult teatru independent şi mi-e greu să mă comport ca la un teatru de stat. Când mergeam la Teatrul Naţional, în timpul repetiţiilor, în timpul în care stăteam în spate, m-am lipit foarte mult de oamenii din partea tehnică, pentru că şi ei au poveştile lor şi e foarte fain să le asculţi.

 

- Cum a fost experienţa de la Teatrul Naţional?

- Am găsit acolo o echipă minunată, oameni dispuşi să mă ajute. Ei deja aveau foarte multe cunoştinţe acumulate. La început a fost o frică, mă întrebam dacă o să fac faţă, iar oamenii mă ajutau, mă sfătuiau.

 

- Actor angajat sau freelancer?

- Am fost întotdeauna pentru siguranţa zilei de mâine. Mai ales când ai o familie, trebuie să fii sigur că ai ce pune pe masă. Cred că aş alege actor angajat, dar îmi place foarte mult şi nebunia asta de actor independent. În colaborarea cu Andrei Ciobanu am avut mult succes şi am jucat mult. Am descoperit în el lucruri pe care nu le ştiam. Mi-ar fi foarte greu să renunţ la teatru independent. Nouă ne-a mers bine, dar parcă acum nu mai merge aşa. Acum sălile la Teatrul Naţional sunt pline, la Teatrul „Luceafărul”, la Ateneu la fel, parcă nu mai e loc de un local în care se joacă teatru independent.

- Cum s-a intersectat drumul tău cu drumul teatrului?

- Uaau... aveam cinci ani şi îmi doream foarte mult să fac muzică şi dans. Voiam să fiu o mică balerină şi eram foarte timidă. Bunicul era epigramist şi bunica a făcut teatru doi ani de zile, dar pentru că a rămas însărcinată, a trebuit să renunţe. Ea s-a uitat şi la mine şi la sora mea şi se gândea care dintre noi două ar putea face artă, pentru că mama a mers pe inginerie. Ea ne-a adus pe amândouă aici (n.r. - la Palatul Copiilor). Sora mea era foarte raţională şi deşi făcea lucrurile foarte bine, nu le făcea cu bucurie, ci ca un matematician. Eu eram foarte zăpăcită! La muzică am aflat că am o voce ok, dar care sună foarte bine într-un grup, şi nicidecum să fiu solistă. Apoi am făcut dans modern – balet şi am fost la un spectacol la piscina Moldova, iar în timpul spectacolului am căzut în piscină, pentru că nu am fost atentă. Am cam stricat spectacolul, am fost certată după şi m-am simţit foarte prost. Mi-am şi spart capul la un curs! Mă bâţâiam şi m-am dus cu capul de calorifer. Atunci mi-am dat seama că nu mai vreau să fac asta. Şi colindând, aşa, Palatul Copiilor, am intrat în sala de spectacole şi se făceau preselecţii pentru toate cercurile, urcam câte patru pe scenă şi ne puneau să cântăm sau să recităm câte ceva. Pe mine m-au păstrat la cercul de teatru. Fiind mulţi copii, bunica lucra şi ea cu mine acasă. Pe la 6 ani am fost la un concurs, pe care de cinci ani îl organizez eu, şi am luat premiul trei pentru interpretare – „Povestea unui om leneş”. Acum îl învăţ şi pe fiul meu să o spună.

- Ce altceva ai fi făcut, dacă nu teatru?

- A fost o perioadă când îmi doream să mă fac medic veterinar, până m-a muşcat un câine foarte mare. M-am dus la el foarte fericită pe Copou şi m-a muşcat. Apoi la vreo două-trei luni m-a muşcat alt câine prin cimitir. Avea pui şi eu m-am năpustit asupra puilor şi a apărut mămica lor care m-a muşcat. În clasa a XII-a am vrut să dau şi la Drept şi nu am mai dat. În schimb, am dat admitere la Actorie, la Păpuşi şi la Comunicare şi am luat la toate trei. Mergând pe intuiţie, am ales Actorie.

- Ce simţi când rosteşti cuvântul „teatru”?

- Bucurieee imeeensă! Libertate, relaxare... Simt, aşa, că parc-aş fi un soare şi fiecare personaj e o rază şi mă duc către razele alea. În fiecare zi mă duc în funcţie de personaj, ajung la capătul razei şi arăt publicului ceea ce pot şi apoi mă întorc în mijloc, în inima soarelui. Am învăţat să visez şi cu ochii deschişi şi câteodată simt că aş avea un glob pământesc în mână care se învârte, şi se învârte şi unde pun eu degetul se opreşte şi intru acolo şi descopăr ceva. Te simţi liber. Parcă ai aripi. Pluteşti, pluteşti, ca într-un vis. Când mai pronunţ „teatru” mă gândesc la lumea în care totul este posibil şi nimic nu este interzis. Pe scenă poţi spune orice şi acolo nu te judecă nimeni.

 

- O piesă dragă, cea mai dragă?

- Joc cu foarte mare drag toate personajele care mi-au fost propuse, dar cel şi cel mai mult mi-a plăcut rolul ăsta din „Steaua fără nume”, domnişoara Cucu. Eu mi-am dat licenţa cu rolul eleva din piesă şi îmi doream foarte-foarte mult să joc domnişoara Cucu. Andrei Ciobanu a regizat piesa, am fost la casting şi mi-a zis că nu mă potrivesc în rol, mi-a zis că nu vrea să-mi dea false speranţe. Cu o zi înainte să înceapă repetiţiile m-a sunat şi mi-a zis că a stat şi s-a gândit mai bine şi în modul în care vrea să monteze piesa, mi-ar sta foarte bine ca domnişoara Cucu. Vai! Am fost atât de fericită! Eram în Grădina Palas şi am început să mă tăvălesc pe iarbă! Ştiam că pot să fac personajul ăsta!

 

- Cum a fost experienţa de actor de film?

- Foarte faină experienţa. Am dat vreo patru castinguri la Bucureşti, pentru un rol mai mare, în „Sex traffic”. Regizorul nu m-a plăcut prea mult, dar asistentul de regie da. Am simţit, aşa, energia regizorului, care parcă-mi zicea că locul meu nu este în film, iar apoi a ieşit asistentul de regie după mine, care mi-a spus că voi juca în film, dar un rol mai mic. Mi-a plăcut. Am câştigat bani atunci şi am fost într-o excursie la munte şi mi-am luat haine, ca orice fată. Anul trecut am mai avut o experienţă, am jucat în două scurtmetraje, iar în august anul acesta am mai filmat unul cu Eduard Fiuciuc, cel care are şi Addarta.

 

- Actor de teatru sau actor de film?

- Mi-ar plăcea foarte mult să experimentez partea de actor de film, dar cred că aici e vorba de şansă, de noroc. În filme se caută foarte mult feţe şi trebuie să dai bine pe cameră. Am fost la câteva castinguri pentru filme, nu m-au sunat înapoi, dar voi merge în continuare. Mi-ar plăcea să joc într-un film, să am un rol mai mare, să experimentez. Sunt optimistă şi sunt sigură că o să reuşesc. Sigur o să joc într-un film! Sigur o să am un rol mai mare!

 

- Dacă ai putea să schimbi ceva la lumea în care trăim, ce ai schimba?

- După ce am stat o perioadă în Bucureşti şi treceam pe stradă şi nu vedeam feţele oamenilor, pentru că erau foarte grăbiţi, de fiecare dată când mă întorceam la Iaşi, apreciam mult oamenii din zona asta, pentru că au timp să se uite în jur, şi dacă ar fi să schimb ceva la lumea asta, cred că nu aş schimba nimic. În ultimii ani mi-am dat seama că oamenii din jurul meu sunt exact aşa cum îmi doresc eu să fie, pentru că eu mă manifest cu ei aşa cum îmi place ca ei să se poarte cu mine. E ca un bumerang.

A consemnat Larisa LAZĂR