„Când vine proprietarul să ia chiria, îmi pare rău că nu m-am făcut poliţist”

 Actorul Theodor Ivan este al treilea dintre cei patru faimoşi fraţi Ivan, care au uimit lumea artistică ieşeană, şi nu numai!, cu talentul lor * despre povestea de viaţă a doi actori, un sculptor şi un grafician, provenind dintr-o familie în care arta a fost deziderat, şi nu profesie: „Mama este asistentă medicală, iar tata este şomer, fost muncitor la Fabrica «Nicolina»” * cei patru băieţi şi-au petrecut vacanţele în satul bunicilor, din apropierea Bârladului, dar au ajuns să joace pe scena Teatrului Naţional din Iaşi sau să se bucure de aprecierea unor mari artişti plastici şi să cucerească premii importante

Fraţii Ivan sunt doi actori (Ovidiu şi Theodor), un sculptor (Titus) şi un grafician (George). Născuţi la Iaşi, între 1984 şi 1988, cu toţii au fost elevi ai Colegiului Naţional de Artă „Octav Băncilă”, apoi studenţi/ masteranzi ai Universităţii de Arte „George Enescu”. Unii ar spune că drumul lor în artă este rezultatul influenţei exercitate în familie. În mod curios, există părinţi atât de curajoşi, încât să-şi „lase” copiii să facă exact ceea ce vor. Chiar dacă „tatăl Ivan” le-a propus şi „nişte meserii foarte bune” - poliţist, preot sau bucătar -, ei au ales cu toţii să devină artişti. 

Interlocutorul nostru, Theodor Ivan, este freelancer, joacă în spectacole ale unor instituţii din Iaşi şi face parte din Trupa de Teatru IDIOT, care „improvizează săptămână de săptămână la Iaşi, în Arte Bar”, dar nu numai. Au jucat la Botoşani, iar de curând şi la Roman. Singura trupă de improvizaţie din Moldova se reinventează la fiecare spectacol, semnând, mereu aceiaşi: Alexandru Petrila, Codrin Dănilă, Roxana Konyar, Diana Roman şi, fireşte, Theodor Ivan. 

- De unde latura aceasta artistică extinsă în familia Ivan?

 - Probabil că totul a început odată cu explozia de la Cernobîl, s-a declanşat atunci ceva... Adevărul este că nu ştiu! Părinţii mei sunt proletari - mama asistent medical, tata şomer, fost muncitor la Fabrica „Nicolina”. Mereu ni se spune că noi, fiind patru fraţi, ne-am influenţat reciproc. Poate da, poate nu.

- Totuşi, cine a început?

- Primul cred că a fost tata, care s-a încăpăţânat să-l trimită pe Ovidiu, fratele meu cel mare, la liceul de artă, pentru că l-a văzut emoţionându-se foarte tare la un concert de muzică clasică.

- Tatăl vostru, muncitor la Fabrica „Nicolina”, vă ducea la concerte de muzică clasică...

  - Trebuia să se refugieze, ca toţi ceilalţi, în ceva, pe vremea lui Ceauşescu. Ai mei mergeau la Filarmonică, la Teatru... Ovidiu şi, apoi, Titus au studiat la început vioara, apoi au trecut la coregrafie şi, respectiv, violă, iar în liceu au urmat unul teatru, celălalt sculptură.

  - În cazul tău, care a fost prima întâlnire cu scena?

  - Eram în clasa a XI-a, în 2005, când am jucat la Ateneu, cu Ovidiu, alături de actori profesionişti - Doru Zaharia, Octavian Jighirgiu -, într-un spectacol al lui Benoît Vitse, „New York Guantanamo”. Au urmat apoi „Motanul încălţat Forever”, „Evangheliştii”...

  - Ai absolvit facultatea în 2009, iar de atunci ai jucat, ca freelancer, în diverse spectacole, la Ateneu, la Centrul Cultural Francez, la Teatrul Naţional – unde ai avut ca partener de scenă un fost profesor - doamna Mihaela Arsenescu Werner... Îţi doreşti să te „legi” de o anume scenă, cu un contract?

  - Dacă ai şti de câte scene m-am legat! Dar eu mă leg doar sufleteşte de scenă. Contractul nu înseamnă nimic... bun. Ca artist, nu sunt genul care să „tragă” exclusiv pentru o scenă. De ce să te limitezi?

  - Poate trăi un artist din arta pe care a ales să o transforme în profesie?

  - Eu cred că poate. Chiar cred, şi am să cred tot timpul, că un măturător de stradă dacă face asta cu plăcere, va câştiga şi bani... Întotdeauna vrem mai mult, însă. Stăteam într-o zi şi mă gândeam la chestia asta: de ce niciodată nu ai să vezi un mare artist, care câştigă foarte mulţi bani, să ducă o viaţă luxoasă? Nu, pentru că nouă nu ne plac lucrurile astea mărunte...

  - Care e partea cea mai frumoasă din profesia ta?

  - Partea cea mai frumoasă e aceea pe care nimeni nu poate să o explice. Nu aplauzele, deşi oricât te-ai lăuda că trăieşti dincolo de ele, şi acestea contează. Dar nimic nu se compară cu momentul în care te expui, efectiv, ca pe o masă, pentru ca nişte medici să înveţe corpul uman. Exact asta faci, tu cu tine, când lucrezi la un personaj. Te arunci acolo, dai tot din tine, fără să ţii cont de faptul că ar putea să doară mai târziu. Arăţi cât de vulnerabil eşti, nu doar la repetiţii, dar mai ales în timpul spectacolului – când ai sala plină...

  - Ai un regizor preferat?

  - Mihai Măniuţiu, cu care am şi lucrat la Teatrul Naţional, în spectacolul „Aici, la porţile beznei”. Apoi, Alexandru Dabija, pentru umorul său extrem de subtil, dar nu am avut ocazia să lucrez cu el. Am fost la castingul lui, de curând. Ştiu cât de stupid sună, dar în ziua aceea, eu, care sunt o persoană foarte sensibilă, eram foarte supărat că mi-au murit... nişte peşti. Şi eram atât de supărat că mi-au murit peştii şi nu ştiam de ce... Şi m-am gândit că ar fi bine să plec. Am stat o oră şi când aproape că-mi venea rândul, am plecat...

 - Improvizezi...

  - ... Îmi place şi regizorul Vlad Cepoi, deşi, prieteni fiind, mereu îl tachinam spunându-i că pe el ca regizor îl salvează actorul. Lucrând împreună mi-am dat seama că el este cel care conferă siguranţă actorilor. Apoi, îmi place Toni (Antonella – n.red.) Cornici Maxim, am lucrat împreună în multe spectacole independente, pe care le-am jucat în diverse locuri, în diverse oraşe. Au fost experienţe fabuloase.

  - S-a întâmplat vreodată să refuzi un rol?

  - Mie îmi place să mă îndrăgostesc. Şi m-am îndrăgostit de fiecare dată când am lucrat la un spectacol. Dar s-a întâmplat să refuz proiecte, pentru simplu motiv că nu mi se păreau foarte solide şi nu vroiam să repet o lună pentru... nimic.

  - Ce e mai dificil: un spectacol clasic de teatru sau unul de improvizaţie, cum faceţi voi, la IDIOT, în fiecare săptămână, de mai bine de un an?

  - E mult mai greu să faci improvizaţie.

  - Mai greu decât să joci cu un mare actor, care ţi-a fost şi profesor, cu un „monstru sacru”?

  - Acolo ai o lună la dispoziţie să te baţi cu textul, cu tine, cu personajul... La improvizaţie ne războim, de la exerciţiu la exerciţiu, cu noi înşine şi cu provocările date de spectatori. Nu pot spune că sunt mai apropiat de latura acesta, a spectacolului de improvizaţie, dar asta mi-a adus cele mai mari satisfacţii, iar prima dintre ele vine din faptul că am adunat în jurul nostru, a Trupei de Teatru IDIOT, foarte mulţi oameni frumoşi. Sunt din ce în ce mai mulţi cei care vin să ne vadă, spectacol după spectacol, să vadă ce mai improvizăm. Nu ştiu ce va fi. Eu sunt o persoană foarte încăpăţânată, sunt un om al prezentului. Niciodată n-am făcut ceva „ca să fie pentru viitor”. Viitorul mi-l fac odată cu prezentul. Aşa că peste zece ani nu pot să fiu decât ori la Hollywood, ori am să fiu un maistru foarte bun.

  - Ai putea să te laşi de teatru?

  - Dacă m-am lăsat de teatru, înseamnă că e un preot care cântă la capul meu. Când eram copii, Ovidiu încerca să-mi explice o chestiune legată de limitele umane. Şi cum noi am petrecut foarte mult timp la ţară şi ne plăcea acolo, a folosit un exemplu: „Doru, îţi aminteşti ţarcul de oi? Imaginează-ţi că mergi prin ţarc, te izbeşti de gard, dar tot mergi, în aşa fel încât împingi gardul mai departe”. Cred că asta face actorul, mai ales în spectacolul de improvizaţie: în fiecare seară împinge gardul mai încolo.

- Părinţii au obiceiul de a se gândi la viitorul copiilor lor, în termeni destul de pragmatici. Ai voştri cum se descurcă având patru copii artişti?

  - Nu au de ales! Mama a învăţat mai repede anumite lucruri. Ea ne-a zis din start: Vrei să faci asta? Fă-o! Dar fii atent la ceea ce faci, să nu vii la mine să mă întrebi de ce nu te-am bătut la timp. Tata, în schimb, deşi a creat precedentul cu vioara, ne-a propus nişte meserii foarte bune: preot, bucătar... Dar problema lui a fost că a făcut copii încăpăţânaţi! El a vrut să mă fac poliţist. Şi când vine proprietarul să ia chiria, îmi pare rău că nu m-am făcut poliţist. Dar îmi trece repede! Nu stă mult proprietarul...
(Gina Popa)

  Fraţii Ivan:

 
Ovidiu Ivan, actor,  născut pe 27 octombrie 1984

  A absolvit Universitatea „George Enescu” Iaşi (2007). A fost, timp de patru ani, angajat al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani. Din această toamnă face parte din trupa „Electric Theatre” Timişoara. A jucat şi în Trupa de Teatru IDIOT, unde acum este invitat... onorific.

 
Titus Ivan, sculptor

  * născut pe 30 octombrie 1985

  Absolvent al Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design – Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi (2008). A expus, recent, sub genericul „Chatarsis”, la Galeriile Grand Hotel Traian; a primit Premiul pentru Sculptură al Uniunii Artiştilor Plastici, la Salonul Artis 2012.

 
Theodor Ivan, actor

  * născut pe 3 martie 1987

  A absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi (2009). Din iulie 2011, până în prezent, este membru al Trupei de Teatru IDIOT.

 
George Ivan, grafician

  * născut 20 august 1988

 Absolvent al Facultăţii de Arte Plastice, Decorative si Design, la Universitatea „George Enescu” din Iasi, secţia Grafică (2011). A expus în cadrul unor selecţii colective; lucrează la o firmă de grafică publicitară.