Cezara Fantu: „Teatrul e un loc în care ne povestim şi pe noi, printre replici”
Dimensiune font:
Dialog cu actriţa Cezara Fantu, despre cel mai nou spectacol din distribuţia căruia face parte, „Steaua fără nume”, pe care îl puteţi vedea astă-seară, de la ora 19.00, la Ateneul Tărăraşi, dar şi despre lecţii de viaţă, întâlniri memorabile, fluturi, aripi, uragane, despre nopţile nedormite şi... cafeaua amară a tinereţii pe scenele anului 2015.
Născută pe 26 decembrie 1992, la Botoşani, Cezara Fantu este absolventă a Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi, Facultatea de Teatru, clasa prof.univ.dr. Emil Coşeru, conf.univ.dr. Octavian Jighirgiu. În prezent, urmează cursurile de Master (anul I) ale aceleiaşi universităţi şi este implicată constant în diverse proiecte teatrale. A jucat în „Spectatorul condamnat la moarte”, „Trafic de oameni”, „Zăpezile de altădată”, la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani (2012), în „Check-in”, montat de Radu Ghilaş la Ateneul Tătăraşi (2012) şi preluat apoi de Teatrul Naţionalul „Vasile Alecsandri” Iaşi. A fost „Petra - băieţoasa din Chemnitz”, în „Creeps”, după Lutz Hübner (regia Radu Ghilaş), la Centrul Cultural German, în aceeaşi perioadă în care a intrat în grupul „Femeilor troiene”, în unul dintre spectacolele montate de regizorul Andrei Şerban, la Opera Naţională Română Iaşi.
„Cerere în căsătorie” (regia Radu Ghilaş) i-a adus Premiul pentru cel mai bun rol principal feminin, la Gala „Ateneului Tătăraşi” 2015.
- Eşti ceea ce se numeşte un „freelancer”. Cum ai caracteriza acest „personaj” în... spectacolul teatrului românesc?
- E cel mai ofertant personaj pe care îl cunosc. Îţi lasă o libertate deplină. Ei, cum e să joci în locuri diferite, să întâlneşti oameni noi, oameni care iubesc teatrul şi vorbesc cu poftă despre el, să vezi spectacole, să scrii, să ai timp să citeşti cărţi bune, să te plimbi şi alte sfinte mărunţişuri cotidiene şi să nu trebuiască să stai într-un teatru, să te plângi?! Cât despre partea financiară, îmi place cum Elif Shafak descrie modul în care viermele de mătase distruge firele pe care le ţese când iese din gogoaşă. „De aceea ţăranii sunt siliţi să aleagă între mătase şi vierme. Cel mai adesea omoară viermele cât este încă înăuntrul gogoşii ca să scoată mătasea întreagă”. Am înţeles că e de preferat mătasea. Viermii trebuie să moară.
- „Cerere în căsătorie” a fost desemnat cel mai bun spectacol din ultimele stagiuni la Ateneu, a avut succes de public, a fost selectat în câteva festivaluri. Care este „secretul” acestui spectacol de succes?
- Da, pe lângă faptul că a luat premiul publicului, eu am primit Premiul pentru cel mai bun rol principal feminin şi Radu Ghilaş, pentru cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie. Rămâne spectacolul nostru de suflet, cred. Ţinem mult la el, pentru că aşa a fost construit. Oameni cu care am lucrat într-o dispoziţie convergentă, cu o energie şi cu o bucurie cum mai rar vezi. Prietenia, credinţa şi sinceritatea te inspiră şi te motivează şi e minunat când ele reprezintă temelia unei colaborări, aşa cum s-a petrecut la noi.
Am jucat „Cerere în căsătorie” la Festivalul Naţional de Comedie de la Galaţi, la Festivalul de Teatru „Săptămâna Comediei” la Braşov, am jucat în afara Festivalului Internaţional de Teatru pentru Tineret „Grigore Vasiliu Birlic”, la Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad şi, bineînţeles, visăm la Germania şi la Republica Moldova, dar multe nu ţin de noi...
„Cerere în căsătorie”, regia Radu Ghilaş/ Ateneul Tătăraşi
- Cum este să joci pe aceeaşi scenă cu profesorul tău, cu Emil Coşeru, în cazul „Cererii în căsătorie”? Te-a copleşit vreo secundă ideea aceasta?
- A fost o mare şansă. Eu, de fapt, am avut doi profesori: prof.univ.dr. Emil Coşeru şi Radu Ghilaş, care sper să revină într-o zi şi ca profesor la Facultatea de Teatru. M-au ajutat să descopăr lucruri pe care nu le ştiam la mine. Spuneam eu, când lucram cu ei, că au pus bazele unei statui, pe care până la finalul carierei sper să o termin de construit. Ei i-au construit picioruşele ca să poată merge, chiar dacă nu are ochi şi nu ştie încotro, încă!
- Care este cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în facultate? Dar cel mai inutil cu putinţă, exasperant?
- În facultate am întâlnit doi oameni minunaţi, care nu cred că ştiu, dar mi-au schimbat viaţa: prof.univ.dr. Anca-Maria Rusu şi lector univ.dr. Ioana Petcu. Teatrul e un loc în care ne povestim şi pe noi, printre replici. Ne descoperim şi ne dezvoltăm. Există oameni pe care-i admiri şi pentru care faci lucrurile cu o mai mare dăruire şi care te observă, ca apoi să-ţi schimbe viaţa cu o idee, doar spunând: „Cezara, pune mâna şi scrie, că scrii bine!” Am publicat o povestioară în Antologia „Conexiuni”- Sibiu 2015, am scris la Gazeta „Spectacool” a Festivalului VedeTeatru de la Buzău, de anul acesta: articole, interviuri, cronici şi o să mă axez serios şi pe asta.
„Visul meu rămâne o casă cu ferestre şi pereţi înalţi, cu o pisică şi o bibliotecă imensă. Munţi întregi de cărţi. Iubesc mirosul de carte veche, de hârtie pe care parcă şi literele sunt călduţe, mici şi prietenoase. Visez să am parte de dimineţi în care simplul fapt că vezi ibricul cu coadă albastră să te facă să zâmbeşti şi să te simţi fericit. Visez să călătoresc, să descopăr oameni simpli şi frumoşi. Şi să scriu. Să-l rog pe Schmitt să-mi dea voie să-mi numesc prima carte «Pe când casa mea era o operă de artă». La toate acestea mă gândesc când îmi vine să renunţ” - Cezara Fantu
- Care a fost cea mai solicitantă, cea mai provocatoare colaborare cu un regizor?
- Cea mai mare provocare cred că a fost proiectul de anul acesta de la Master, „Poziţia misionarului”, în regia lui Octavian Jighirgiu, scenariu colectiv, cu care de altfel am şi fost la Festivalul „Exceptio” - Teatru de Stradă, Studio şi Spaţii neconvenţionale. Mă atrage forma asta de teatru social. Şi scrii, şi joci. Plus că partea de documentare e fascinantă. Fiecare om are o poveste şi abia aşteaptă s-o spună. Şi „Steaua fără nume” a fost o provocare, dar din alt punct de vedere...
- Provocarea a venit din modul în care ai construit personajul din acest spectacol?
- Toţi suntem o „Mona” a lui Mihail Sebastian, la un moment dat, în viaţa noastră. Toţi căutăm ceva..., nu ştim ce. Dar când îl găsim, durează o secundă. Şi atunci suntem atât de absorbiţi de delicioasele himere, încât uităm de tot. Dar nu avem curaj. Nu avem destul curaj. Nici să ne abandonăm total, nici să renunţăm definitiv şi irevocabil.
Cezara Fantu şi Bogdan Matei (Teatrul „Bacovia”, Bacău) în „Steaua fără nume” (regia Andrei Ciobanu)/ Ateneul Tătăraşi, stagiunea 2014 - 2015
Îl iubesc pe Sebastian şi îl admir, pentru ce-a putut să scrie, în condiţiile în care se afla. Cred că şi eu am fost absorbită de delicioasele himere când am zis definitiv şi irevocabil că joc „Mona”, dar nu m-am abandonat total, pentru că nu mi s-a oferit totul. Suntem atât de mici, nici nu ne dăm seama. În lumea asta actorii, regizorii, scenografii fac nişte spectacole de nu-ţi vine să crezi. Ok, nu sunt bani...
Despre altceva e vorba, nu ştiu cum să o numesc. Ba ştiu! Actorii sunt ca şi „Purtătorii de flacără” a lui Jacques Chenevière. „Şi lumina pe care-o poartă/ luminează feţele apropiate/ din mulţime... cu cât mai mult îşi risipesc fericirea/ cu-atât e sufletul lor mai bogat”. Ei bine, cine aprinde această lumină?...
Nu cad în stereotipuri şi şabloane de spectacol, nu cred în ele. „Steaua fără nume” se face aşa, Mona e aşa, Miroiu e aşa, Grig e aşa. A fost prima colaborare cu Bogdan Matei şi sper să nu fie ultima. Cine ştie? „Stelele nu se abat niciodată din drumul lor”... Am muncit mult împreună. Şi cu Genovel Alexa, şi cu Ionuţ Gînju, şeful gării, pe care îl aud şi acum: „Ia ascultă cucoană...”
- Cât este de important pentru un spectacol să aibă şi alt public decât cel din oraşul în care este pus în scenă?
- E foarte important, pentru că oamenii au alte reacţii. Deşi locuim în aceeaşi ţară, avem moduri de percepţie şi „of-uri” total diferite. E şi normal. Depinde de spectacol. „Cerere în căsătorie” nu e perceput, simţit, trăit, dacă vreţi, în alte părţi, cum e în Moldova. Probabil că în Republica Moldova ar fi şi mai şi... În comparaţie cu „Poziţia misionarului”, de exemplu. În România sunt 18.300 de biserici.
- Cât durează viaţa unui spectacol? Ţi-ai fi dorit ca unul dintre titluri să rămână mai multă vreme pe afiş?
- Tocmai ce-am văzut „Gaiţele” lui Dabija, a cărui premieră a fost în 2002 la Teatrul Odeon şi mă întrebam şi eu, cum e să joci într-un spectacol atâţia ani... Sigur, sunt şi spectacole care se joacă de trei ori şi gata. În ceea ce priveşte Ateneul Tătăraşi din Iaşi, spectacolele mor repede, foarte repede.
- Ce loc ocupă în cariera ta rolul din „Troienele”? Cum a fost experienţa de a lucra cu Andrei Şerban?
- Nu poţi decât să te bucuri enorm, când ştii că alături de distribuţia din 1974 şi cea din 1990, ai intrat şi tu, în 2012. Am intrat în istoria unui spectacol, cred. Spectacolul acesta m-a făcut să-mi doresc mult mai mult de la teatru şi de la viaţă. Monodii, ritmuri obsedant-repetitive, adesea sincopate, declamaţii, tânguiri, şoapte, sunete animalice, mituri tragic afro-asiatice sau balcanice, nu poţi decât să te simţi recunoscător că eşti acolo, să crezi mai mult în visele tale legate de teatru, să munceşti şi mai mult şi... să şi pleci din ţară! Şi dacă mai ai şi ocazia să o cunoşti pe Liz Swados, îţi doreşti şi mai mult asta. Iar ea a fost acolo, alături de noi.
- Îţi iei energia dintr-o sală de teatru sau o dăruieşti acolo? Cum relaţionezi cu publicul?
- Căldura este o formă de schimb de energie, nu? Cam asta iese la final. Fiecare pleacă acasă cu nişte căldură.
- Eşti, la rândul tău spectator? Care sunt actorii pe care îi urmăreşti, ale căror apariţii pe scenă le cauţi?
- În „Teoria Haosului”, Edward Lorenz vorbeşte despre fluturele a cărui bătaie de aripă poate provoca un uragan. Da, merg la teatru ca un simplu spectator. Caut fluturi, nu actori, nu regizori. Iar când joc, încerc să fiu şi eu un fluture. Dacă aş putea stârni o furtună în mintea şi-n sufletul unui om, fie şi a unui singur om!... Aceasta ar fi cea mai mare realizare în seara respectivă. Acesta e teatrul pentru mine.
- Care sunt atuurile unui om care se înconjoară de artă? Se poate trăi fără artă?
- E ca în copilărie, în zilele în care tot ce vedeai te umplea de fascinaţie şi de uimire. Totul era magic şi cele mai mărunte lucruri te umpleau de entuziasm, pentru că erai liber. Toţi copii sunt creatori, deoarece creativitatea în primul rând are nevoie de libertate şi de credinţă. Din păcate, pe măsură ce creşti şi te transformi în adult, problemele de zi cu zi încep să te copleşească. Nopţi nedormite, cafea amară, planuri pe hârtie. Magia dispare. Dar magia vieţii chiar există şi arta ne arată asta din când în când. Cum să trăieşti fără bucuriile astea?!
Gina POPA
Ţara în care ai vrea să ajungi? Ţara în care ai putea să rămâi pentru totdeauna?
„Vreau o casă de vacanţă la Polul Nord, pentru că iubesc frigul şi zăpada, şi o vacanţă o dată, de două ori, pe an într-un ashram din India. Aş vrea să văd toată lumea, ce vorbesc eu aici!?Trebuie! Îmi place cum zice Pippo Delbono, că dacă nu călătoreşti fizic, o faci cu mintea. Şi e mult mai bine, mai sănătos, cel puţin pentru mine acum, să călătoresc mai mult în exterior decât în interior” - Cezara Fantu
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau