Constantin Brehnescu: „Tot timpul am vrut să joc, să fiu în teatru”!

  Actor păpuşar, regizor şi scenarist cu un palmares impresionant, Constantin Brehnescu este omul care poartă cu sine nici mai mult, nici mai puţin decât şase decenii din istoria teatrului ieşean, cariera sa „confundându-se” cu mare parte din existenţa Teatrului pentru Copii şi Tineret „Luceafărul”.

Născut la Iaşi, pe 29 decembrie 1934, Constantin Brehnescu şi-a început activitatea ca actor, în 1951, de atunci până în anul 2000 fiind angajat al Teatrului de păpuşi Iaşi – instituţie ce avea să-şi schimbe titulatura în Teatrul pentru Copii şi Tineret „Luceafărul”.

A fost o prezenţă activă şi în timpul construcţiei noului sediu al Teatrului pentru Copii şi Tineret de la Iaşi (1977 - 1987) şi s-a implicat în înfiinţarea şi pregătirea unei trupe de teatru pentru copii şi tineret în Siria (1975). A participat la numeroase colocvii internaţionale de teatru, în Rusia, Georgia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Franţa, Austria, Italia (1971 - 1992), iar între 1999 şi 2004 a colaborat cu Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, susţinând cursuri pentru disciplina „Arta mânuirii păpuşii şi marionetei”. A colaborat, de-a lungul anilor, cu Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” şi Opera Română Iaşi, cu teatrele de păpuşi din Botoşani, Bacău, Alba-Iulia, Braşov, Brăila, Galaţi, cu Teatrul „Fantasio” Constanţa şi Teatrul Municipal Focşani.

Printre creaţiile cele mai longevive semnate Constantin Brehnescu se numără „Peştişorul de aur” (1988), „Amintiri din copilărie” (1989), „Cenuşăreasa” (1997), „De ziua lui Pinocchio” (1997) – spectacole aflate încă pe afişul Teatrului „Luceafărul”. După recentele „Fram, ursul polar” şi „Motanul încălţat”, „Povestea unui om leneş” va avea premiera duminică, 1 martie. O avanpremieră cu public este programată chiar pentru această seară, de la ora 18.30. Îl puteţi vedea, alături de actori, şi pe Constantin Brehnescu.

 

- Teatrul „Luceafărul” va aniversa, pe 1 martie, 65 de ani de existenţă, marcând această sărbătoare cu o premieră. De ce „Povestea unui om leneş”?
- Spectacolul are la bază un text de Ion Creangă, 1 martie fiind şi ziua în care s-a născut marele nostru povestitor. Am adunat în acest scenariu şi alte texte celebre ale lui Creangă, inclusiv din manualul lui de citire, iar istorisirea aceasta se numea în varianta originală „Povestea unui om grozav de leneş”. Vezi bine, Creangă ştia că orice om are şi momente de lene, de relaxare... Sper ca noul spectacol să bucure spectatorii mici şi mari, să-l redescopere pe Creangă.

- Ce număr ar purta acest spectacol, în cariera regizorului Constantin Brehnescu?
- E greu de spus, pentru că au fost perioade în care am făcut şapte-opt spectacole pe stagiune... Şi nu cred că e cazul să le numărăm, dar poate o să mă gândesc odată la treaba asta. Să vă spun o poveste, că tot suntem la teatru! Cică un miriapod a fost întrebat: „Din zecile de picioare pe care le ai, când mergi care e piciorul cu care începi? Dar al doilea?” Miriapodul zice: „Nu mi-a trecut prin cap să le număr şi nici nu ştiu pe care îl mişc prima dată... Ia să văd!”... Şi când a început să meargă, gândindu-se la toate astea, s-a împiedicat şi a căzut lat!

- Dar din cei 65 de ani pe care îi aniversează Teatrul „Luceafărul”, câţi sunt „ai dumneavoastră”?
- Să tot fie vreo 60!... Eu am venit la Teatrul pentru copii odată cu clasa lui Manole Foca, în '53 – '54. Am venit să văd cum joacă şi am rămas. Mergeam, elev fiind, la Ateneul Tătăraşi, unde era o echipă de elevi mai şi studenţi, unde făceam spectacole. Eram atras de lumea teatrală. Am desenat întotdeauna bine, încă din şcoală am început să fac şi câţiva bani, publicând caricaturi în Flacăra Iaşului. Mai târziu, la Teatru, am început să fac scenografii. A venit Manole Foca şi mi-a zis: „Măi băiete, eu sunt în vârstă, dispar, tu să faci regie”! Şi asta am făcut, m-am pregătit, am făcut regie, am umblat toată lumea.

- Care au fost evenimentele majore în viaţa Teatrul pentru copii din Iaşi?
- Totul a pornit de la un teatru mărunt, de păpuşi, înfiinţat de Iosif Ligeti, care a venit la Teatrul Naţional Iaşi ca regizor şi a montat o serie de spectacole, dar a făcut şi acest teatru după modelul vienez. Primul sediu a fost chiar în casa unde locuia Ligeti, pe Cuza Vodă, o casă veche care mai este şi acum, lângă Maternitatea Cuza Vodă... Ştiu asta tot de la cei mai în vârstă decât mine... Apoi a fost sediul din Boltă, de pe bulevardul Independenţei, unde era şi Stomatologia. Primul eveniment important din viaţa teatrului a fost venirea domnului Manole Foca şi aducerea unor profesionişti în viaţa teatrului. Când s-a desfiinţat Conservatorul ieşean, a fost o nenorocire pentru suflarea moldovenească, însă atunci au venit la Teatrul pentru copii câţiva actori tineri şi studenţi care nu au mai plecat la Bucureşti să-şi dea examenul de stat. Manole Foca a format o echipă cu care a pornit la drum.

- V-aţi căsătorit cu Natalia Dănăilă, cea care a fost directorul teatrului şi căreia i se datorează în mare parte construirea actualului sediu al Teatrului...
- Am ajutat-o cât am putut ca acest teatru să capete altă valoare, altă consistenţă. În 1972, când a venit la conducerea teatrului Natalia Dănăilă, şi-a dorit să facă mai mult decât un teatru de păpuşi, cu adresabilitate pe categorii diferite de vârstă, de la preşcolari şi şcolari, la adolescenţi şi tineri. Bucureştiul avea două teatre ca să acopere această gamă de public: „Ţăndărică” - teatru cu păpuşi, şi „Ion Creangă” – cu actori. Iaşul nu putea să viseze că guvernul timpului avea să realizeze două astfel de teatre la Iaşi. Natalia Dănăilă a muncit enorm, a diversificat repertoriul, trupa, colaboratorii. A chemat cei mai buni regizori din ţară, scenografi, muzicieni.

Manole Foca avea o vorbă care mă obsedează şi acum: „Măi băieţi, nu cereţi niciodată ceva fără ca lumea să cunoască valoarea voastră. Nu cere, până nu arăţi ce poţi face!”. În martie 1973, la un an de la venirea ei în funcţia de director, Natalia Dănăilă a obţinut de la Bucureşti titulatura de Teatru pentru Copii şi Tineret, ceea ce însemna şi o altă schemă de personal. După vorba lui Manole Foca, am dovedit ce putem. Aici au pus în scenă Cătălina Buzoianu, Anca Ovanez, Petre Bucur şi multe ale mari valori ale teatrului românesc.

În 1977, după ce s-a cutremurat clădirea şi a căpătat un X mare pe faţadă, ceea ce însemna că rezistenţa ei era „zero”, era nevoie de o altă sală. Natalia Dănăilă a luptat cu forurile – uite cum sună! Erau alte timpuri, e greu de înţeles acum care erau relaţiile cu instituţiile. Totul se decidea de sus, totul era planificat. A reuşit ca această clădire să fie ridicată. A durat zece ani, a fost foarte greu. La Bucureşti, forurile superioare de partid nu ştiau că la Iaşi se construieşte un teatru, ci o sală de spectacole pentru copii, pentru Cântarea României. 

Era Ion Iliescu prim-secretar. Natalia Dănăilă l-a chemat la sala aceea, din Boltă, care stătea să cadă. El cu zâmbetul lui, privea şi tăcea. Câţiva subalterni ai lui au zis, ei, nu-i nimic, dăm un şpriţ de var şi se rezolvă! Natalia Dănăilă, un om care ardea, pur şi simplu, a zis: „Da, sigur, bem un şpriţ şi jucăm! Dar cum adun eu aici 100 de copii, să le risc viaţa? Cine îmi garantează viaţa copiilor? Nu a noastră, a copiilor!” Iliescu, tot zâmbitor, n-a zis nimic. I-a telefonat după câtva timp şi au venit aici, pe locul unde e acum Teatrul «Luceafărul». Era o pajişte, pe care păştea un cal. Şi Iliescu a zis: «Am fost la Bucureşti şi m-am zbătut să realizez în Iaşi trei obiective: Maternitatea Cuza Vodă, Liceul de Artă şi o sală, pentru copii. Pentru Cântarea României, unde copiii să se poată desfăşura»”. Nu puteau să-i spună „teatru”. I-ar fi sărit căciula în cap lui Ceauşescu!

 

S-a dat o sumă de 10 milioane. Cu banii aceştia se putea face o sală mică, un dreptunghi cu un mic hol în faţă. Vă imaginaţi ce bătălie a fost mai departe... Se spune că un teatru se construieşte odată la 100 de ani. S-a construit. În 1987, când a fost dat în folosinţă, teatrul acesta era unic în ţară.

- Care a fost perioada pe care aţi resimţit-o ca fiind cea mai dificilă pentru teatru?
- La începutul anilor '80, când Ceauşescu a decretat autofinanţarea instituţiilor de cultură, a fost o perioadă grea pentru toate teatrele. Atunci aveam foarte multe turnee, deplasări, pentru că trebuia să ne asigurăm salariile. Din 14 oameni, formam trei trupe, care plecau în oraşe diferite, ca să adune bani. „Ne vom apuca să facem sicrie. Se vând mai repede decât spectacolele de teatru”, spunea Mircea Radu Iacoban. O trimitere elocventă la condiţia artei, pe atunci.

- Ce înseamnă „teatru” pentru dumneavoastră?
- Viaţa mea toată am dedicat-o teatrului, încă din copilărie. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când veneau armatele sovietice peste noi, am fost refugiat cu familia, undeva lângă Timişoara, la Giarmata, un sat nemţesc. Aveau sală de spectacole şi bazin de înot! Acolo am avut prima mea întâlnire cu trupa Teatrului Naţional din Iaşi, care era în pribegie, ca şi noi. Locuiam foarte aproape de sala respectivă şi stăteam pe lângă uşi, când jucau. Într-o zi, cum eram adunaţi vreo câţiva băieţi, a venit o cucoană fardată, ceea ce însemna că era actriţă. S-a uitat la noi şi i-a căşunat pe mine:

„Măi băiete, tu vrei să vezi spectacolul ăsta?” Da, tanti! „Vino cu mine!” M-a dus în cabina actorilor. Acolo, toţi se boiau la oglinzi. Am văzut un om imens, cu barbă roşie, cu voce de bas. Era Costache Sava. M-au murdărit cu nu ştiu ce pe faţă, mi-au pus nişte zdrenţe. „Când te strâng de mână, poţi să ţipi?” Pot! „Să plângi şi să spui aşa: Mamă, vreau acasă! Poţi?” Spun!... S-a săltat cortina, a venit şi m-a luat de mână partenerul meu de joc. Era celebrul Constantin Ramadan, unul din marii actori ai scenei Teatrului Naţional. Pe atunci juca şi Miluţă Gheorghiu... Ei, nu te sperii când auzi numele astea? Eu nu m-am speriat. Probabil că ideea asta mi-a intrat în creier, că tot timpul am vrut să joc, am vrut să fiu în teatru”!
Gina POPA

Discipol al profesorului şi regizorului Manole Al. Foca - întemeietor al Teatrului de păpuşi din Iaşi, Constantin Brehnescu face parte din generaţia care a scris istoria teatrului pentru copii din Iaşi. În 1956, tânărul actor cucerea Premiul I pentru interpretarea rolului principal din „Punguţa cu doi bani” la Festivalul naţional al Teatrelor de păpuşi, confirmând, doi ani mai târziu, cu un rol principal în „Dănilă Prepeleac”, premiat în aceeaşi reuniune festivalieră. În 1982, a obţinut Premiul I pentru spectacolul „Cine-i oare Făt-Frumos?”, la Festivalul Naţional de Teatru, iar în 1996, Premiul special al juriului pentru spectacolul „De ziua lui Pinocchio”, la Festivalul „Gulliver” Galaţi.

Printre titlurile spectacolelor realizate în viziunea sa regizorală, prezentate în ţară şi în străinătate, se numără „Chiriţa în Iaşi” (1967), „Tartatin şi Tarascon la vânătoare de lei” (1968), „Punguţa cu doi bani” (spectacol pentru aer liber, jucat la Festivalul teatrelor de la Veneţia în 1974, şi în Iordania – 1976). Tot în 1974, spectacolele sale „Bing-Bang-Bing” şi „Albă ca Zăpada” au fost jucate în Franţa, Germania, Belgia, Austria şi India.

Citiţi şi:

 Premieră la aniversarea Teatrului „Luceafărul”: „Povestea unui om leneş”