„De la Ibrăileanu am aflat ce înseamnă Iaşul pentru România Mare”

  Gavril Istrate s-a născut pe 23 februarie 1914, la Nepos - judeţul Bistriţa Năsăud * a fost filolog, memorialist şi istoric literar * a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, secţia Limba şi literatura română * profesorii şi scriitorii Garabet Ibrăileanu, Octav Botez, George Călinescu şi Iorgu Iordan l-au remarcat de pe băncile facultăţii * a scris şi publicat peste 700 de studii şi articole din domeniul lingvisticii, filologiei şi literaturii * două dintre lucrările domniei sale sunt fundamentale: „Limba română literară. Studii şi articole” şi „Originea limbii române literare” * timp de aproape două decenii a ocupat funcţia de decan al Facultăţii de filologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” * reputatul profesor s-a stins din viaţă pe 30 ianuarie 2014 şi este înmormântat la Cimitirul Mănăstirii „Podgoria” Copou – Iaşi.

 L-am vizitat pe profesorul universitar Gavril Istrate în ziua de 23 februarie 2013. Pe aleea care poartă numele mentorului său, Garabet Ibrăileanu, se află blocul în care locuieşte Profesorul. Camerele au pereţii „tapetaţi” de cărţi. Interiorul te îmbie la aduceri aminte şi ne dăm seama repede că profesorul este dispus să ni se destăinuie. Am convenit cu fiul gazdei noastre ca dialogul să nu fie unul lung, pentru a nu-l obosi pe decanul filologilor ieşeni. Sunt, totuşi, 99 de ani.
- Aţi trăit o mare parte din viaţă alături de simbolurile care amintesc de cel pe care l-aţi iubit şi preţuit atât de mult, strada şi casa, bustul pe care îl vedeţi prin fereastra apartamentului, toate purtând numele Garabet Ibrăileanu.
- Ibrăileanu a fost figura cea mai luminoasă din câte personalităţi am cunoscut în Universitatea noastră. Fiindcă îi cunoşteam opera din liceu, el m-a orientat, oarecum, să vin aici, la Iaşi. De la Ibrăileanu, din lucrările lui despre Nicolae Iorga, despre Mihail Sadoveanu, despre alte personalităţi, am aflat ce reprezintă Iaşul pentru România Mare. Am spus: Mă duc acolo! Şi profesorul meu de limba şi literatura română de la Liceul din Năsăud m-a îndemnat să fac această alegere. Ne spunea în clasă: „Eu nu sunt un profesor mare, dar va merge domnul Istrate la Universitate la Iaşi şi se va întoarce, şi va avea şcoala un dascăl valoros”. Dar uite că n-am mai ajuns profesor acolo. Mi-am legat viaţa de acest loc minunat şi de oamenii pe care i-am cunoscut.
- Aţi înfruntat distanţa, dificultăţile de deplasare din acel timp, pentru a vă împlini chemarea.
- Nu era uşor de ajuns de la Nepos la Iaşi. Până aici, schimbam trenul de vreo şase ori, pentru că nu exista linia de cale ferată Ilva Mică – Vatra Dornei. Aceasta s-a dat în exploatare în 18 decembrie 1938, când am terminat eu facultatea. Făceam o zi şi jumătate pe drum şi trebuia să dormim o noapte la Vatra Dornei. De multe ori trenurile erau aglomerate. Îmi amintesc, odată, am mers o distanţă lungă pe scară, cu o mână ţinându-mă de bara vagonului, iar în cealaltă având un bagaj de vreo douăzeci de kilograme.
- Sacrificiul a avut şi consecinţe bune. La Iaşi, v-aţi întâlnit cu Garabet Ibrăileanu…
- Aşa este! În anul I de facultate ne-a fost profesor. Îl urmăream fascinaţi. Nu am reuşit să stau de vorbă cu dânsul pentru că venea şi susţinea prelegeri numai de câteva ori pe semestru. De fiecare dată însă l-am ascultat cu mare atenţie şi admiraţie. Era foarte familiar. În anul nostru era şi Lucia Pop, mai târziu dascăl la Liceul Internat, o profesoară excepţională. Ea stătea la catedră. La curs veneau şi cucoane din oraş să-l asculte pe Ibrăileanu. El nu făcea cursuri expozitive, ci bazate pe un fel de dialog. Spunea la un moment dat: „Domnule Iorga...”, şi noi ne uitam în sală să vedem dacă este acolo Iorga, şi continua: „... dumneavoastră aveţi atâtea merite în cultura română, dar în această problemă nu aveţi dreptate”. Ultimele cursuri ale lui Ibrăileanu la Universitatea „Cuza” au fost în ianuarie-februarie 1934. Auzind că profesorul nu va mai veni la Iaşi, îmi pusesem problema să mă mut la Universitatea din Cluj, pentru că de la mine de acasă până la Cluj făceam două ore doar şi erau şi cheltuielile mai mici. I-am scris o scrisoare profesorului Iorgu Iordan despre intenţia mea. Întreţinerea la şcoală costa mult familia. Aveam încă patru fraţi. Mama era văduvă la 37 de ani, după ce tata murise la 42 de ani, pentru că venise bolnav de pe front şi suferinţa l-a răpus. În vara anului 1934, după ce terminasem primul an, Domnia Sa mi-a trimis un răspuns în care mă sfătuia să nu plec, cu promisiunea că va încerca sa-mi dea o bursă. La secţia noastră se atribuia o singură bursă, pe care o deţinea un coleg mai mare, Petre Ciureanu. În anii de după război, el a fost plecat în străinătate şi nu s-a mai întors. S-a stabilit la Genova ca profesor de limbi romanice. Am concurat în toamna anului 1934 pentru această bursă şi am obţinut-o. Astfel, am reuşit să termin studiile aici, la Iaşi. Şi aici am rămas. Scrisoarea marelui profesor Iordan mă chinuieşte şi acum. Cum a putut să-mi spună omul acesta după numai un an de studiu: „Eu te sfătuiesc să rămâi la noi, ca să nu te pierzi printre rânduri”...
- Aţi fost remarcat destul de repede de profesorii dumneavoastră. Ce a urmat după încheierea cursurilor universitare?
- În 1942 s-a organizat un concurs pentru câteva posturi de lector la Universităţi din Europa. Eu nu ştiam, dar profesorul Iorgu Iordan aflase de la Bucureşti mai repede. M-a îndemnat să mă înscriu şi eu. Între documentele necesare erau şi două recomandări. Mi-a sugerat ca una să fie de la profesorul Octav Botez, urmând ca a doua să mi-o ofere chiar el. A alcătuit o recomandare excepţională. Numai că pentru a ajunge la Bucureşti, unde avea loc selecţia, îmi trebuia o adeverinţă de la Poliţie pe care n-am reuşit s-o obţin şi am ratat postul, prin faptul că nu m-am prezentat la concurs. Am susţinut un alt examen pentru un loc la Şcoala Normală Superioară, care reprezenta o facultate paralelă cu facultatea de filologie, în care intrau cele mai alese elemente. Am intrat de pe locul întâi şi am terminat tot primul. În 1943 am intrat în Universitate ca preparator. Din anul 1949, am devenit conferenţiar şi, în acelaşi timp, am fost numit şi decan, funcţie pe care am stat nouăsprezece ani şi o lună. Şi acum primesc scrisori de la mulţi, mulţi studenţi care îmi spun: „Dumneavoastră nu aţi fost decanul nostru, ci părintele nostru”. Mă sună la telefon şi cei care trăiesc acum prin străinătate. Îmi fac mare bucurie.
- Domnule profesor Gavril Istrate, ce înseamnă limba română pentru dumneavoastră?
- Limba română s-a trezit în mine ca o moştenire din strămoşi. Tata scria poezii. Una, din 1905, se intitula „Fii mândru, române”: „Fii mândru, române de limba ce-o vorbeşti,/ Căci alta mai frumoasă ca dânsa nu găseşti/ Prin dânsa îţi plângi tu dorul şi jalea tot mereu/ Prin dânsa îţi cânţi doina şi-l rogi pe Dumnezeu”. Versurile acestea, care au fost prima mea imagine despre limbă, s-au amplificat, pentru că la Năsăud era o mare admiraţie pentru poezia lui Coşbuc, „Graiul neamului”. „Fie-a voastră-ntreaga ţară,/ Şi de cereţi, vă mai dăm,/ Numai daţi-ne voi graiul/ Neamului şi se sculară/ Să ne vremuiască traiul/ Câţi duşmani aveam pe lume!/ Graiul ni-l cereau anume, Să-l lăsăm!/ Dar nestrămutaţi strămoşii/ Tot cu arma-n mâini au stat:/ Au văzut şi munţi de oase,/ Şi de sânge râuri roşii,/ Dar din ţara lor nu-i scoase/ Nici potop şi nici furtună./ Graiul lor de voie bună/ Nu l-au dat!”. Aceasta era a doua odă a liceului nostru din Năsăud. Unul dintre directorii şcolii mai scrisese o odă legată de ideea că noi suntem veniţi de la Roma. La vremea aceea în Transilvania existau trei licee româneşti: la Blaj, înfiinţat în 1754, la Beiuş, în 1828, la Braşov, în 1850. A urmat Năsăudul. Corpul profesoral avea o ţinută didactică de excepţie. Şapte profesori aveau doctoratul în ştiinţe.
- Tatăl v-a fost un model, prin înclinaţiile sale culturale?
- Tatăl meu, care era un om simplu, a fost cel mai bun elev al învăţătorului Petri Andron, cunoscut şi ca Horduanu, fiind de loc din sat cu George Coşbuc. Învăţătorul lui a avut o carieră de patruzeci de ani. Tata ar fi vrut să facă şi el şcoală, dar bunica, mama lui, i-a spus: „Nu poţi să te duci şi să stai prin cănţălărie (cancelarie), şi în timpul ăsta pământul tău să stea nelucrat şi să se risipească”. Şi pentru că nu putea s-o refuze, a ascultat-o, dar toată viaţa a trăit cu sentimentul că trebuia să facă şcoală. Avea o mare capacitate creativă. Scria versuri, dar putea reconstitui şi orice lucrare făcută de mâna omenească. Îmi amintesc o întâmplare povestită de el. Învăţătorul a făcut o Bancă populară pentru a sprijini oamenii din zonă cu bani. La un moment dat, tata, care mai făcea glume şi învăţătorul îl cam alinta, s-a dus cu o bancnotă de zece coroane ungureşti şi l-a rugat să pună banii la bancă. Dascălul a scos chitanţierul să consemneze depunerea, dar tata i-a atras atenţia că bancnota nu este autentică, e o copie făcută de el. La început neîncrezător, apoi convins, învăţătorul a rămas fără grai.
- Ambiţia şi dorinţa de a cunoaşte v-au făcut să urmaţi cursurile unei facultăţi?
- Părinţii, prin sacrificiul lor, mi-au netezit drumul spre învăţătură. În toamna anului 1926, ajunsesem în noiembrie şi eu nu mersesem încă la şcoală în acel an, din motive financiare. Intram în clasa a doua. Înainte de a pleca la Cluj, la o operaţie, care s-a dovedit fatală, tata ne-a adunat într-un fel de un consiliu de familie. A scris o scrisoare în care îl ruga pe directorul şcolii să mă primească în ciuda întârzierii şi apoi mi-a zis de faţă cu mama şi cu ceilalţi: „Indiferent ce se va întâmpla de acum încolo, tu să continui să înveţi şi să urmezi şcoala”. A fost greu, pentru că la pământ lucrau doar mama şi cu o soră, până s-a ridicat şi fratele meu. Când venea de la câmp, cânta alături de celelalte femei. Cântarea cea mai plăcută avea ca bază versurile poeziei „Mama lui Ştefan cel Mare” de Dimitrie Bolintineanu sau, cum spuneau ele, „Pe o stâncă neagră”. Oamenii care le cunoşteau au vorbit mereu de ele ca de două sfinte. Au fost două femei sfinte. Mama, frumoasă şi vrednică, a avut numeroase propuneri de măritat. Nu a dorit să se recăsătorească pentru a ni se putea dărui în totalitate nouă.
- Aţi ajuns la o vârstă venerabilă. Aveţi o reţetă a longevităţii?
- Am fost un om normal. N-am avut o viaţă zbuciumată. Am ţinut seama de versurile poeziei „Anul 1840” a lui Grigore Alexandrescu: „Să stăpânim durerea care pe om supune;/ Să aşteptăm în pace al soartei ajutor”. N-am dat niciodată importanţă unor lucruri care puteau să mă afecteze. N-am făcut o tragedie. Spuneam că este o întâmplare care nu poate fi înlăturată şi trebuie s-o suport. Pe de altă parte, nici n-am avut timp să mă gândesc prea mult la situaţii de acest fel. Lucram intens, zi de zi. Din 1935, când mi-au apărut primele articole, şi până astăzi, doar în trei ani, în timpul războiului, n-am publicat nimic. Mă simt satisfăcut. Am sentimentul că nu am trecut degeaba prin viaţă. Cărţile pe care le-am scris constituie un motiv de satisfacţie majoră.
- Domnule Profesor, vă doresc sănătate şi să ne revedem peste un an, când veţi atinge centenarul.
- Da, da…Ştiu eu dacă voi mai ajunge? Cum o vrea Dumnezeu…
(Vasile Arhire)