Fotograful Ioan Agapi: „Norocul meu este că am învăţat pe de rost Piaţa Unirii”

 Născut la Huşi (judeţul Vaslui), pe 16 noiembrie 1936, Ioan-Matei Agapi a absolvit, în 1965, Facultatea de Matematică-Fizică a Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, iar în 1968, şcoala de film documentar şi animaţie din cadrul Studiourilor „Alexandru Sahia” Bucureşti, specialitatea operatorie şi regie de film documentar şi animaţie. A fost fotograf la Întreprinderea Construcţii Montaj, Iaşi (1965 – 1968), corespondent TVR, Bucureşti (1968 – 1990), profesor de fotografie şi film la Şcoala Populară de Artă Iaşi (1978 – 1990) etc. Are numeroase premii în palmares, printre care şi Premiul Special al juriului la Festivalul de la Skopje (Macedonia), pentru filmul „Nu războiului” (1971). Dintre expoziţiile sale, cea mai recentă este „Memoria Amintirilor”, consacrată perioadei 1965 - 1989, la Casa de Cultură „Mihai Ursachi”, Iaşi (2013).

 Ioan Agapi nu este fotograf. Ioan Agapi este omul care ştie „pe de rost” Piaţa Unirii. Şi, probabil, infinit mai multe „pietre” din Iaşi, oraşul pe care l-a imortalizat în epoci diferite. Este un colecţionar de imagini. Se spune că ar fi chiar unicul, dar artistul nu se pronunţă în acest sens. Crede doar că „nu interesează pe nimeni colecţia sa”. „Am făcut peste 400 de documentare, scurtmetraje şi reportaje. Colecţia este arhivată. Negativele sunt strânse. Toate sunt în cutii, la locul lor. Eu sunt de o ordine, cum nu vă puteţi imagina! Nu aş fi putut să fac atâtea, dacă nu eram ordonat. Dacă tot faci ceva, să faci bine! Şi încă ceva: Pune lucrurile la loc!”, îmi spune Ioan Agapi, în timp ce traversăm Piaţa Unirii. „Acum două zile am căzut destul de rău. În general, sunt foarte atent pe unde merg, pentru că eu nu prea mai văd. Norocul meu este că am învăţat pe de rost Piaţa Unirii”...

Întâmplări ştiute de mulţi oameni, altădată, se sting precum lumina iscată de blitz. Cei din jur ori nu ştiu, ori au uitat, ori nu mai sunt, ca să poată spune cum a fost oraşul, cum s-a transformat. Istorisirile despre Iaşul de altădată prind contur cu ajutorul imaginilor, iar multe dintre ele sunt în „Colecţia Ioan Agapi”. „Eu vreau să fac un spaţiu, dar nu-mi dă nimeni spaţiul acesta, care să se cheme Casa Fotografiei, şi unde să expun colecţia mea de aparate, să fie un loc în care să vină studenţii să lucreze, să facă expoziţii, să se predea cursuri de foto şi film”, visează, parcă, pentru câteva secunde, Ioan Agapi. Dialogul nostru se aşază, într-o oarecare tihnă, în Galeria de artă „Cupola”, în vecinătatea ferestrei imense, cu privelişte spre Piaţa Unirii.

- Care este cea mai veche imagine a Iaşului pe care o aveţi?
- Colecţia mea începe cu perioada interbelică, pentru că tata era pasionat de fotografie şi eu am colecţia lui de negative, care datează din 1922, până în 1943. Apoi, am colecţia mea. În '65 m-am angajat fotograf la Întreprinderea de Construcţii Montaj Iaşi.

- Cum pot fi văzute aceste imagini?
- N-au cum! Eu păstrez negativele, dar n-am bani să le scot pe hârtie. Se pot scana, acum, cu mijloace moderne.

- În ce împrejurări aţi pornit pe acest drum al fotografiei?
- După Matematică, am făcut documentaristică, la Studioul „Alexandru Sahia” din Bucureşti. Apoi am venit la Iaşi. Prima dată am fost profesor metodist la Casa de Cultură a Tineretului, pentru clasa de film şi fotografie. Eu nu prea am fost un tip docil faţă de regimul politic. Nu am fost membru de partid, am avut probleme cu securitatea în '56 – '57, când am fost împotriva intrării ruşilor în Budapesta şi am fost printre cei care au organizat o mare manifestaţie la Bucureşti. Dar cei de la judeţ mă ţineau în braţe, pentru că eu eram fotograful lor, făceam filme, diapozitive şi eram discret.

- Este un paradox aici. Nu eraţi membru de partid, dar eraţi specialist într-una dintre probabil dintre cele mai puternice forme de propagandă pentru partid, prin poze şi filme!
- Aşa este, dar eram obligat să fac asta, pentru că tot timpul îmi spuneau „Nu uitaţi c-aveţi dosar!”. Că doar fusesem cercetat de Securitate.

- Aţi predat matematică înainte să vă angajaţi ca fotograf?
- Am făcut preparaţii de matematică în particular, mergeam la familii acasă, aveam o bună reputaţie ca preparator încă de când eram student. Pe de altă parte făceam fotografie. Am lucrat la Vaslui, Bârlad, Huşi, Paşcani... Din '68 am fost corespondentul televiziunii în zona Moldovei, pe domeniile economic şi cultural. În 1970, mi-am dat demisia de la Casa de Cultură, am intrat într-un alt experiment de viaţă fotografică, am fost fotograf al Cooperaţiei Meşteşugăreşti Bârlad. Aveam tot felul de comenzi de la Cooperaţie, dar făceam şi fotografii la nunţi, botezuri. Acolo le făceam, pe loc! Am fost foarte inventiv, aveam tot laboratorul cu mine. Toţi se minunau că le dădeam pozele în jumătate de oră. Bineînţeles, la primar şi miliţian le făceam gratis. (Râde.) Aşa erau vremurile. (Şi azi cred că e la fel, zic.)

- Într-o perioadă în care făceaţi naveta la Bucureşti cu avionul aţi ales, deodată, Bârladul?
- Da. Eram aşa de mobil, cum nu vă puteţi imagina! Nu aveam familie, primul copil a apărut în '73 şi eram stabilit la Iaşi. Când au apărut amândouă fetele, pe la 6 -7 ani, le luam la tot felul de întâlniri prin ţară. Şi lumea ştia: „Astea-s fetele lui Agapi!”. Aveau grijă de ele. Au fost privilegiate şi de alţii, şi de mine, deşi eram destul de sever aşa, de felul meu.

- Sunteţi celebru pentru severitatea aceasta.
- Da, nu prea mi-au călcat mulţi prin faţă.

- E un principiu pe care l-aţi cultivat sau pe care, dimpotrivă, aţi încercat să-l temperaţi?
- Aşa mi-e firea! Eu nu supăr pe nimeni, nu jignesc pe nimeni, dar în momentul în care mă calcă cineva pe bătătură, o cam încurcă, pentru că am verb!

- Verb!?
- Am, da! De bătut nu mă bat!

- Nu aveţi nevoie, dacă aveţi verb!...

„Tot ce am făcut pentru PCR au fost lucruri foarte interesante, din punctul meu de vedere. Mergeam cu primul secretar, cu secretarul pentru propagandă sau alţi şefi, deci cu vârfurile judeţului, pe unde aveau diverse anchete de făcut. Şi eu trebuia să fotografiez acolo ce era rău, ca ei să nu spună după-aceea că nu era adevărat” - Ioan Agapi

- Care a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa documentaristului Ioan Agapi?
- Toate au fost extraordinare, pentru că am acordat fiecărei activităţi deosebită atenţie şi seriozitate. Sunt un tip cu nişte principii de viaţă căpătate în mare parte de la părinţii mei. Tatăl meu a fost un encicloped. Era învăţător şi profesor de matematică la Huşi, vorbea franceză, ştia foarte multe, în varii domenii. Mama era învăţătoare...

- ... Şi care dintre ei era artistul pe care l-aţi „moştenit”?
- Nu ştiu ce să spun. Dacă tata era cel deosebit, apoi mama era formidabilă cu ezoterismul dumisale. Am căpătat de ei valenţe formidabile. Apropo de credinţă, am fost „copil la biserică” pe la 7 – 8 ani, preocupat foarte mult de povestea divinităţii. Şi acum sunt foarte preocupat....

- Şi...? Aţi „rezolvat” ceva între timp?
- Da! Da, am rezolvat, dar caut în continuare. Pe la 15 – 16 ani, am avut şansa unei biblioteci extraordinare, a preotului Anton Popescu. Într-o zi am întrebat-o pe mama dacă există sau nu există Dumnezeu. Şi ea mi-a răspuns aşa: „Tu ai avut două surori care au murit, eu am avut patru fraţi care au murit, tatăl tău era să moară pe front... Eu am nevoie de El. Tu du-te şi-L caută!”. Într-adevăr, am călătorit mult, în Europa, în Asia, am citit şi iar am citit, am fost la tot felul de confesiuni, să văd, să aflu, să înţeleg. Şi am ales, la 54 de ani, din cadrul monoteismului, ideatic vorbind, religia iudaică.

- Aţi ales! Sună ca o „rezolvare”!
- Am ales, da. Nu cultiv, nu fac prozelitism.

- Dar la Sinagogă mergeţi?
- Uneori, destul de rar. Am crescut într-o parte a Huşului cu mulţi evrei. M-am înţeles foarte bine cu toată lumea, îi simpatizez. Ştiţi, sunt trei evrei au schimbat omenirea: Moise, Isus şi Freud. Că au fost mulţi alţii, nu comentăm, dar aceştia trei au fost formidabili!

 

- Cum vă amintiţi Iaşul din anii tinereţii? Care sunt primele imagini pe care l-aţi imortalizat?
- În '49, când am venit aici, Piaţa Unirii era un parc. Casele fuseseră dărâmate de bombe. Palatul Braunstein exista, desigur. Piaţa era o frumuseţe! Case cu un etaj, Traianul... Hotelul Unirea nu exista, era o stradă la deal, cu un teatru în partea dreaptă, „Sidoli”. De ce l-au dărâmat tâmpiţii, nu înţeleg! S-a dărâmat mult, începând din 1960.

- Unde vedeţi acestă colecţie? Într-un muzeu, într-o arhivă?
- Deocamdată ea este gestionată de fiica mea, care a absolvit IATC-ul şi profesează fotografia şi filmul. De fapt, amândouă fiicele mele sunt atinse de aripa aceasta a esteticului. Eu am adunat cât am putut de mult. Şi acum mai adun! Am aparate vechi, cel mai vechi e din 1885, o piesă rară. Am o colecţie deosebită - şi de carte, şi de film, şi de imagini, dar poate mai au şi alţii în Iaşi, nu ştiu.

- Ce vă preocupă acum? Ce fotografiaţi?
- Acum nu mai fotografiez, pentru că nu mai văd. Dar mă ocup de partea de organizare a colecţiei de fotografie. Apoi, de-a lungul vieţii, mi-am făcut sute şi sute de note, în urma unor întâlniri cu oameni vârstnici. Am făcut de patru ori turul României pe jos, mergând prin sate. Oameni în vârstă îmi povesteau fel de fel de întâmplări şi pe alea care erau mai deosebite, mi le notam. Am prins oameni care mai avea tunsoarea dacică. Le-am păstrat. Am vreo 40 de „daci”.
- Ce faceţi cu notele?
- Le am.
- Vreţi să le grupaţi într-un volum?
- Nu, o să facă asta cine-o vrea!

„Du-mă pe unde nu merge lumea, vreau să văd ce nu au văzut oamenii de mult!”

- Cum aţi defini fotografia?
- Pentru mine, fotografia este această exprimare a gândului, a sentimentului şi a stărilor de bine, deşi uneori fotografiezi lucrurile rele, dar tot în ideea găsirii formelor de bine. Datorită mamei, am partea asta ezoterică.

- Au fost momente când aţi simţit că aţi prins binele şi altele în care parcă v-a scăpat, aşa, printre degete?
- Am prins şi binele, evident, am prins şi răul, fără doar şi poate că mi-a scăpat un milion de întâmplări.

- Dacă ar fi să vă priviţi viaţa ca pe un cadru, puteţi spune că aţi avut mereu aparatul de fotografiat la dumneavoastră? Aţi trăit fiecare moment la timpul lui, v-aţi bucurat de viaţă?

- Aparatul de fotografiat nu era ca acum, scoţi telefonul şi gata! Era un aparat greoi. Trebuia să schimbi filmul, erau 36 de fotograme, ce faci cu el, unde-l pui, unde-l ţii, cum îl developezi...

- E frumos răspunsul acesta tehnic, dar eu tot vreau să ştiu: privind în urmă, aveţi senzaţia că aţi ratat ceva?
- Foarte multe. Partea pe care n-am putut s-o rezolv este povestea asta a credinţei, a binelui. Am mare pasiune pentru a face binele, pentru a gândi bine, pozitiv. Am ştiut să privesc, să observ şi să-mi încarc memoria mea şi a aparatului de fotografiat cu stările trăite.

- Fără de ce n-aţi putea trăi?
- Nu pot trăi fără ideea binelui, a lucrurilor frumoase. E un truism, dar cel mai mare urât este de o frumuseţe rarisimă. Am fost odată în Deltă, am luat un lipovean, i-am dat o jumătate de votcă şi i-am zis: „Du-mă pe unde nu merge lumea, vreau să văd ce nu au văzut oamenii de mult!”. M-a dus pe o insuliţă, unde era o cabană abandonată, uitată şi de timp. Era urâtă, dar nu vă puteţi imagina cât de frumoasă era! Şi cum mă uitam uluit de frumuseţea pe care o aveam în faţă prin urâtul ei, m-a „atacat” o broască, mare cât palma. Mişcându-mi ochii în stânga şi-n dreapta, a sărit să ajungă la ochii mei... Mi-a rămas imaginea asta întipărită. Am avut multe momente din acestea frumoase.

- Cum ar fi fost viaţa dumneavoastră fără fotografie?
- Nu ştiu cum! Nici nu mă interesează! Nu-mi trebuie să ştiu!

- Aş fi putut crede că aţi fi inventat-o...
- Eu am desenat foarte mult la viaţa mea şi am vrut să fac arte plastice, dar moştenirea preocupărilor fotografice ale tatălui meu, Octav Agapi, cu siguranţă s-a arătat din plin.

Gina POPA

Ioan Agapi locuieşte, împreună cu familia sa, în Palatul Braunstein, dar aceasta este o „poveste cu cântec”, rezumată de fiica sa, Andreea Agapi, care îl însoţeşte aproape tot timpul: „Noi stăm de 37 de ani aici, dar am avut ghinionul ca după 1989 să nu fi putut cumpăra ca toată lumea, deşi e patrimoniu public-privat. Trebuie să dăm Primăria în judecată, şi să ne luptăm cu ei, dar durează foarte mult, iar ei acum spun că ne pot da afară cu mascaţii, pentru că trebuie refăcută clădirea şi nu vor să ne mai lase să stăm aici, deşi avem dreptul să cumpărăm. Eu înţeleg că trebuie refăcută clădirea, dar să ne dea ceva în aceleaşi condiţii. Ne-au tăiat apa rece şi căldura, trei luni, pe timp de iarnă, ca să ne forţeze să plecăm. A trebuit să mergem în tribunal ca să ne «recâştigăm» dreptul la utilităţi. Primăria ne-a dat la schimb mai multe spaţii în care nu se poate locui. Ne-au mai dat şi în alte păţi, dar departe de oraş, departe de spitale, şi nu am acceptat. Sperăm că ne vor da un spaţiu în care să putem locui decent”.