„Mamă, sunt «Prinţul fericit»!”

Dumitru Georgescu s-a născut la Rădăuţi, în 1987, în ziua în care începe, oficial, stagiunea în teatre: 1 octombrie. Mama l-a visat mereu preot. O vreme, s-a visat şi el. Dar într-o seară s-a îndrăgostit de scenă...

Lui „Mitruţ”, căci aşa îi zicea duhovnicul său de la Seminarul Teologic, i se spune acum „Dumi”. Este actor al Teatrului „Luceafărul”, unde joacă în numeroase spectacole, iar în această perioadă repetă pentru „Prinţul fericit”, sub bagheta regizorului Radu Alexandru Nica, care l-a distribuit în rolul principal.
În ultimele stagiuni, Dumitru Georgescu a lucrat cu regizorii Radu Afrim şi Silviu Purcărete în spectacole montate la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi. Joacă, de asemenea, în diverse proiecte teatrale independente.

Dumitru Georgescu a absolvit Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sf. Vasile cel Mare” Iaşi (2007), urmând apoi cursurile Universităţii de Arte „George Enescu”, Departamentul Teatru, secţia Arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete, la clasa prof.univ.dr. Emil Coşeru, promoţia 2010.

La început de septembrie, a fost singurul ieşean selectat în finala Galei HOP, de unde s-a întors cu Premiul pentru cel mai bun actor, acordat, ex-aequo, de juriul din care au făcut parte dramaturgul Radu Macrinici, actriţa şi cantautoarea Ada Milea, actorii Marius Manole şi Ion Rizea. Preşedintele juriului a fost Oana Pellea, iar directorul Galei, Radu Afrim. La preselecţiile pentru Gala HOP, care au avut loc la Teatrul Naţional Bucureşti, Dumitru Georgescu a concurat în această vară cu peste 200 de tineri actori din întreaga ţară, dintre care doar 20 au intrat în confruntarea finală, la Vox Maris, Costineşti (4 - 8 septembrie). A fost a doua sa prezenţă în competiţia organizată de UNITER, după ce în 2010, a câştigat la secţiunea Grup, alături de Ecaterina Ciofu şi Ioana Iordache, cu „Dincolo de Umbre”, un spectacol de pantomimă şi blacklight, pornind de la un scenariu propriu.

- Înainte de Gala HOP, spuneai că ţi-ai dorit această calificare, pentru că ai avea ocazia să intri „în compania celor mai buni dintre cei mai buni”, să vezi ce fac ei şi să fii văzut, să arăţi ce poţi. S-a întâmplat întocmai cum sperai?
- O, da! Aveam nevoie să fiu acolo! Mereu m-au frământat întrebări legate de cum sunt şi cum aş putea fi pe scenă. Îmi era puţin frică, aveam publicul în stânga şi în dreapta, mult mai aproape decât într-o sală convenţională. La „Vox Maris” spaţiul nu era închis, vedeam cerul, sunetul ieşea afară. Se punea problema să purtăm lavalieră, dar eu nu sunt adeptul lavalierei, am încercat să dozez totul, de la strigăte, la şoapte. A fost bine. Mi-a fost frică, dar a fost bine!
- Radu Afrim, directorul Galei începând de anul acesta, te-a prezentat ca „un produs al şcolii ieşene de teatru”, amintind numele profesorului Emil Coşeru, la clasa căruia a absolvit şi Marius Manole... A fost un atuu faptul că te cunoştea de la Iaşi?
- Nu, pentru că a lucrat cu mulţi actori, în multe teatre din ţară. Pe Radu Afrim îl ştiam ca fiind foarte ocupat, un pic dur şi aşa mai departe, dar ca director de Gală a stat cu noi de dimineaţa până seara, mergea după noi să vadă cum ne auzim dintr-un colţ în altul a sălii...
- Ai prezentat în concurs un text scris de tine. Nu era mai sigur să alegi un text consacrat?
- Mi-am dorit foarte mult, chiar de la prima participare, în 2010, la secţiunea Grup, să revin cu un text care să fie foarte personal, să fie ceva original. E un concurs de talent, în fond. Am mers pe o gheaţă foarte, foarte subţire, dar mi-am dorit să văd dacă e „da” sau „nu”, dacă mai scriu în continuare sau nu. Deja am început să transform textul acela, „Gabriel”, care a constituit, cred, o parte din succesul meu la HOP, în textul unui „one man show”.
- Care au fost reacţiile pe care le-ai primit după acest premiu?
- În afara faptului că prietenii m-au felicitat, au fost şi oameni pe care nu-i cunoşteam şi nu mă cunoşteam. Cu Ada Milea nu vorbisem niciodată. „E mare lucru dacă am reuşit să te ţinem minte din prima zi”, mi-a spus. Eu am intrat printre primii în concurs, iar jurizarea s-a făcut în a patra zi. După festivitatea de premiere, am trecut pe lână Oana Pellea, privirile noastre s-au întâlnit, şi i-am spus „Sărut mâna! Mulţumesc!”. Iar Oana Pellea a spus: „Nu, nu ai de ce să-mi mulţumeşti! Felicitări, ai meritat, bucură-te de premiul acesta şi gândeşte-te că important este ce faci de acum încolo”. M-am simţit ca între prieteni, nu era bariera aceasta juriu/ concurenţi.

HOP e o platformă. Am lucrat acolo, la un Atelier, cu Vlaicu Golcea, spectacolul „Maria Tănase 1913 - 2013”, care se va juca, sperăm, într-un teatru din Bucureşti.

- Marea problemă a tinerilor actori din generaţia ta este că nu îşi găsesc locul într-un teatru. Cum ai devenit actor „angajat”?
- În anul I eram hotărât să merg la toate casting-urile. Aşa am ajuns la Teatrul „Luceafărul”. M-au ales, apoi am mai avut şi alte colaborări. Pentru un student era o experienţă formidabilă. Am rămas în echipă, iar după ce am terminat facultatea, a venit la un moment dat şi contractul de muncă. Mă şi gândeam că nu le mai puteam spune alor mei să-mi trimită bani că am nevoie de una, de alta...
- Ce a făcut tânărul actor Georgescu, după ce a luat primul lui salariu?
- Am fost şi mi-am cumpărat haine, de toţi banii. Primul meu salariu a fost de 600 de lei. Nu ştiu dacă e relevant, dar eu o ţin minte asta...
- Ce spuneau ai tăi despre profesia pe care ai ales să o faci?A fost, la un moment dat, o schimbare radicală de direcţie...
- Nu înţelegeau, nu au văzut teatrul ca o slujbă de viitor, nu aveau încredere că pot să fac asta... Mai erau trei zile până la admitere, şi tot sperau că o să fac Teologie, în continuare. După ce am fost admis, având şi colaborarea cu Teatrul, spuneam acasă: „Uite, sunt distribuit în spectacole!”. În 2009, am făcut Şcoala de Televiziune, la Bucureşti, pe banii mei, lucrând acolo, şi încet-încet au zis: „O să fie bine!”...
- I-ai împăcat.
- I-am împăcat, dar mama îşi doreşte şi acum să fiu preot. Sora mea e maică, fratele meu a terminat Teologia, o altă soră - Litere, dar tot la Teologie... După ce am dat la Teatru, m-am întors la Seminar să-mi iau toate actele şi preotul duhovnic mi-a zis: „Măi, Mitruţ, că aşa îmi spunea, tu oricum ai jucat teatru în ultimii ani la Teologie!”. Culmea e că mi-am dorit foarte mult în primii doi ani să fiu preot şi nu-i înţelegeam pe cei care veneau să studieze cinci ani teologie, ca după-aceea să dea la altă facultate. Ca după doi ani şi jumătate, să începi şi tu să mergi prin oraş, să te atragă alte chestii... Se întâmplă!
- Totul a pornit de la o întâmplare?
- Am fost „cu clasa”, la Teatrul Naţional din Iaşi, la „Apus de soare”. Nu spectacolul a fost cel care m-a impresionat, ci faptul că vedeam actorii pe scenă, vedeam lumea în sală cum aplaudă. Aha, deci aşa e la teatru! Păi, asta vreau!
- Cum ai fi definit atunci „asta”?
- Scena! Să fiu acolo!
- Te visai o vedetă asaltată de spectatori să dea autografe, la finalul spectacolului?
- Nu, nici gând! Sunt stânjenit când mi se întâmplă să mă recunoască lumea pe stradă. Nu ştiu cum să reacţionez. Dar mă fascina, ca şi acum, ideea de a fi pe scenă. „Asta” am vrut: să mă joc, să fiu altcineva, să fac tot timpul altceva, să trec de la un personaj la altul, dar să fiu pe scenă.

În anii de liceu, treceam pe lângă Universitatea de Arte şi nici nu aveam curaj să mă uit într-acolo. Treceam cu capul în pământ, îmi era ruşine să mă uit, poate pentru că sufeream ştiind că n-o să fac chestia asta.

- A fost totuşi un moment în care ai luat decizia! Te-a ajutat cineva?
- În ultimul an de liceu, am făcut un fel de revoluţie, am devenit rebel, am început să lipsesc de la şcoală... A fost o prostie, pentru că nu ştiam, de fapt, cum să-i fac pe ai mei să înţeleagă că vreau să fac altceva, să le atrag atenţia asupra mea. Fratele meu mai mare a lămurit lucrurile: „Ce vrei să faci?” „Arte...” „Du-te!” Şi m-au lăsat „să încerc măcar!”. Am avut foarte mare încredere în mine, deşi nu ştiu de ce. Am crezut că o să fac meseria asta, că o să lucrez într-un teatru, mă vedeam acolo, pe scenă.
- Un actor are nevoie să creadă într-o forţă care e mai presus de tot şi de toate?
- Da. Eu cred, oriunde aş fi, orice aş face. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ocazia să întâlnesc oamenii potriviţi, să am şansa mea, să descopăr talentul pe care L-a lăsat pentru mine. (Gina Popa)

- Actorul preferat?
- Marius Manole. Pentru că „arde” pe scenă.
- Actriţa alături de care ai vrea să joci?
- Ofelia Popii. E „nebună” într-un mod fabulos, după cum îşi gândeşte rolurile, după cum le aprofundează... Are o doză de nebunie care îmi place. Probabil m-ar „înghiţi” pe scenă, cu personalitatea ei, dar tot mi-aş dori să joc cu ea.
- Tu crezi că eşti... „sănătos”?
- Am şi eu o doză de nebunie. Cred însă că am mai curând o mare doză de sinceritate pe scenă. Sunt un ingenuu, din care cineva, într-o bună zi, probabil, va scoate monstrul!
- Ceva în afară de teatru...
- Îmi place să cânt, cu prietenii care ştiu să cânte la chitară. Mi-ar fi plăcut să ştiu să dansez. Îmi place să scriu.