„Oamenii care iubesc ceea ce fac nu trag linie niciodată”

 

 

- Se împlinesc 23 de ani de la înfiinţarea Studioului Teritorial TVR Iaşi. Sunteţi unul dintre întemeietori şi aţi rămas, în tot acest timp, în echipă. Care sunt atuurile unui jurnalist de cursă lungă?

- A fost o perioadă în care s-a dezvoltat o paletă foarte largă de emisiuni, în care am încercat să satisfacem gustul publicului, dar să prezentăm şi realităţile din societatea românească. Ne-a preocupat specificitatea regiunii, reflectarea ei, dar am fost deschişi şi către oameni şi evenimente cu valoare naţională şi internaţională. TVR Iaşi a creat o şcoală de reportaj de televiziune, prin care s-a impus. M-am raliat la această strategie a staţiei de a fi un post regional, dar în nici un caz unul provincial. Trecând lucrurile prin filtrul meu şi învăţând şi de la alţii, aş spune că în primul rând trebuie să fii foarte pasionat de ceea ce faci, să ai capacitatea de a te sacrifica în unele momente când profesia o cere, să fii foarte serios în abordarea activităţii pe care ţi-ai ales-o şi să iubeşti publicul, în cazul nostru telespectatorii, să-i preţuieşti, să fii sincer cu ei. Aşa cred că poţi fi jurnalist cu adevărat. Publicul reprezintă partenerul nostru, dar şi judecătorul suprem, de aceea jurnalistul trebuie să fie preocupat permanent de crearea unui act artistic de calitate.

- Cum aţi defini seriozitatea unui jurnalist?

- Seriozitatea este strâns legată de atitudinea faţă de profesia aleasă, chiar dacă aceasta are multe variabile în exercitarea ei. Plecând de la punctualitate, de la îndeplinirea unor sarcini, indiferent pe ce poziţie ierarhică te afli într-un sistem editorial, valoarea ta nu constă în a îndeplini o misiune, ci în a transforma tema respectivă într-un act de creaţie sesizabil de public, în limitele deontologiei. Vorbim, deci, şi de creativitate, care să înnobileze ceea ce faci. Cred că important este şi să vrei să fii mereu primul în zona ta de manifestare, prin generarea de proiecte noi, atrăgătoare. Seriozitatea nu exclude spectaculozitatea, ci mai curând creează platforma de manifestare la cel mai înalt nivel de interes. Student fiind, eram colaborator la Radio Iaşi şi timp de trei luni nu am fost plătit din motive administrative, ce ţineau de Bucureşti. Realizam o rubrică de sport zilnică şi o dată pe săptămână o emisiune de 30 de minute, o normă ca a unui redactor. N-am renunţat, cu credinţa că pasiunea mea va influenţa, cumva, situaţia. Mentorul meu a fost Grigore Ilisei, un om pe care îl respect, el a fost cel care mi-a deschis poarta acestei profesiuni, apoi au fost Marin Florea, Ştefan Daraban, Constantin Pălăduţă, Gheorghe Matei - profesionişti care mi-au influenţat drumul. De la ei am învăţat mult şi le mulţumesc de fiecare dată când ne întâlnim. Lucrurile acestea nu se pot uita. Sper ca nici generaţiile următoare să nu uite.

- TVR Iaşi a fost, de-a lungul anilor, o pepinieră foarte generoasă. Aţi avut, la rându-vă, discipoli, nu puţini fiind cei care sunt acum la Bucureşti...

- Eu nu fac distincţie între Iaşi şi Bucureşti. De la jurnalişti, la cameramani şi tehnicieni, colegii mei ar putea oricând merge la orice televiziune din afara ţării, să susţină un program atractiv. Sunt profesionişti care au acumulat experienţă, au lucrat în situaţii diferite, au fost prezenţi la evenimente naţionale sau internaţionale care au avut loc în regiunea Moldovei. Fiind un studio regional, cu un program în care producţiile noastre erau insertate în programe naţionale, cerinţele s-au schimbat periodic, iar colectivul s-a antrenat să fie permanent creativ. Au fost colegi care şi-au dorit să lucreze la Bucureşti şi mă bucură faptul că am contribuit direct, am susţinut câteva talente autentice – Ligia Munteanu, Oana Anton Dobrescu, Cătălin Sava... Nu poţi să opreşti un om, ai fi incorect cu tine însuţi, pentru că toţi aspirăm la lucruri mai înalte. Dar au ales să rămână la Iaşi mulţi dintre cei care ar fi putut să facă performanţă în altă parte. Raluca Chirilă, Roxana Bratec, Lucian Lucescu, Laura Lucescu, dacă ar fi să dau doar câteva nume, fac parte dintr-o generaţie căreia am încercat să-i transmit caratele seriozităţii în abordarea profesiei. Avem permanent noi prezentatori îndrăgiţi de telespectatori.

- Care a fost momentul cel mai important al celor 10 ani în care aţi fost director la studioul teritorial al TVR din Iaşi?

- Am dus acolo ceva ce, poate, era specific personalităţii mele. Mi-am dorit mai multă imagine, mi-am dorit ca oamenii din faţa ecranului să ne cunoască munca. Odată cu înfiinţarea canalului TVR 3 - pentru că acesta este, cred, momentul cel mai important al celor 10 ani în care am condus instituţia -, lucrurile de valoare puteau fi văzute de un public mult mai larg, ceea ce a stimulat echipa. Câteodată am o mâhnire când mai citesc pe bloguri sau pe Facebook pe unii care spun că televiziunile din România nu au loc pentru olimpici, de exemplu. Am înfiinţat în urmă cu zece ani, la TVR Iaşi, un program care se difuza în lunile mai-iunie, „Fii primul cu TVR Iaşi”, în care prezentam poveşti ale unor olimpici. Am dorit întotdeauna ca telespectatorii să vadă şi frumosul din spectaculos, nu numai spectaculosul, de cele mai multe ori facil, din cazurile dramatice. Să creionezi spectaculosul din frumos presupune un pic de trudă. Noi am încercat să promovăm calitatea umană, să arătăm că semenii noştri nu sunt doar cei care fac tâlhării, accidente, ci şi cei care ne învaţă copiii în şcoli şi la facultăţi, care inventează ceva şi că viaţa lor are, şi ea, un spectacol.

- La 16 ani vă doreaţi să deveniţi cronicar sportiv şi aţi ajuns la radio, în încercarea de a vă îndeplini acest vis. Ce rol a jucat sportul în cariera dumneavoastră?

- Sportul a avut un rol determinant. Faptul că n-am mai putut să joc baschet, din cauza unei afecţiuni oftalmologice, m-a determinat să-mi doresc să ajung comentator sportiv. Înainte de '89, dar şi o vreme după, erau puţine emisiuni în direct, iar una dintre ele, „Fotbal minut cu minut”, în care se transmiteau meciurile din toată ţara, era foarte ascultată. După 30 de ani, încă îmi mai spun oamenii că îmi ştiu vocea de acolo. Lumea sportului este extraordinară, efortul nu se face doar cu muşchii, asta înveţi mergând la meciuri. Am avut marea şansă de a cunoaşte mari sportivi şi am constatat că valoarea unui sportiv este cu atât mai mare, cu cât caracterul lui este mai deosebit. Te impresionează capacitatea lor de a lupta cu timpul, viaţa lor este, de fapt, o cursă continuă pentru succes. Sportul rămâne o pasiune, şi acum fac ştiri, reportaje...

- O pasiune care s-a dovedit molipsitoare. Vlad Lucian Arhire, fiul dumneavoastră cel mare, este jurnalist sportiv. Totuşi, Dan Alexandru, fiul cel mic, a ales muzica, fiind cunoscut pentru concertele de chitară clasică...

- Nu am făcut nici un efort să inoculez pasiunea mea, pentru că profesia de jurnalist sportiv are dezavantajele ei, nu totul este roz. În cel mai fericit caz, speri ca fiul tău să te întreacă, dar uneori vrei să-l protejezi, să nu trăiască permanent sub impresia publicului - „E copilul lui cutare”! -, să nu-i aşezi în spate o povară pe care nu o merită, pentru că el la momentul opţiunii nu îşi dă seama de ea. Pot spune că am susţinut tineri colegi din redacţie mai mult decât pe fiul meu. Am făcut pentru ei mai mult din punct de vedere profesional, pentru a-i învăţa, pentru a le da încredere. Vlad a plecat la Bucureşti, la solicitarea şefului departamentului de sport Radu Naum, ceea ce a fost, spun eu, benefic, a învăţat lucrurile într-un alt mod. Nici cu opţiunea lui Dan pentru muzică nu am fost de acord, în sinea mea, dar fiecare om care îşi manifestă un talent şi face asta cu seriozitate – revin la acest cuvânt care cred eu e foarte bogat în esenţe –, cu pasiune, cu dăruire, trebuie ajutat. E o misiune a fiecăruia dintre noi să-i susţinem pe cei tineri, pentru în fond ei vin din urmă, ei creează noile medii, generează valori, atmosferă, performanţă.

- Care a fost ideea care a stat la baza seriei de emisiuni „Descriptio Moldaviae”, pe care aţi realizat-o în perioada 1999 – 2003?

- Sportul m-a dus pe multe meleaguri ale ţării, dar nu cunoşteam specificul fiecărui loc. La început gândeam că oamenii trebuie să-şi cunoască foarte bine ţara, era o perioadă în care se vorbea mult de plecări în străinătate, toată lumea îşi făcea concediile în Grecia, Turcia... şi atunci am zis: „Ţara asta e prea frumoasă ca să nu o cunoaştem!”. Cea mai mare răsplată a venit de la telespectatori. O doamnă dintr-o comună din Banat ne-a scris după emisiunea pe care am făcut-o la Ciocăneşti: „Nu avem condiţiile materiale şi nu cred că vom ajunge vreodată acolo – avem copii, necazuri, probleme etc.– dar aţi făcut un lucru nemaipomenit, am cunoscut acest loc prin ochii dumneavoastră”. Era misiune îndeplinită! A fost o experienţă de echipă - televiziunea înseamnă muncă de echipă şi aceasta nu este o lozincă, nu e un şablon! Fără un cameraman creativ, care să aibă viziune, fără Adrian Păduraru, călăuza noastră, „Descriptio Moldaviae” nu ar fi avut acelaşi succes. M-am bucurat când colegii mei au continuat acest proiect, în cheie proprie.

- Cronologic, a urmat „Ghici cine vine la cină!”. Ce au în comun invitaţii acestei emisiuni?

- „Ghici cine vine la cină!” a apărut în urma acumulării unor experienţe, ştiam foarte mulţi oameni valoroşi, care la televiziunile din Bucureşti nu apăreau sau apăreau rar, dar ei aveau o valoare intrinsecă. Am căutat un spaţiu neconvenţional şi am găsit o formulă agreată, constat, şi de telespectatori, la Bellaria, unde bunul gust se împleteşte cu ideea de şuetă pe care n-o doream. Restaurantul este locul în care povesteşti cu prietenii, locul în care limbile oamenilor de dezleagă. Ştiu acum, după doi ani şi jumătate, că spaţiul acela a creat un efect, împletindu-se cu valoarea interlocutorilor. Oamenii aceştia au în comun seriozitatea misiunii pe care şi-au ales-o. Oamenii care iubesc ceea ce fac nu trag linie niciodată. Ei nu ştiu să tragă linie, urăsc „trasul liniei”! Dar un bilanţ de etapă sunt de acord să facă! Unul dintre oaspeţii mei, care avea peste 80 de ani, aşa de entuziast a vorbit despre ceea ce a făcut şi continua să facă, încât l-am întrebat, la final: „Care sunt proiectele dumneavoastră?”. Regizorul de transmisie m-a întrebat, în cască: „Crezi că e cea mai potrivită întrebare, nu o să înţeleagă că e o ironie?” Nu mă gândisem la asta, eu am fost foarte sincer, iar omul a reacţionat firesc, mi-a spus că ar mai avea nişte proiecte, rămâne să vadă dacă Dumnezeu îi va îngădui să le îndeplinească...

- Întrebarea de final, fără nici o ironie... Care sunt proiectele dumneavoastră? (râde...)
- Proiecte avem în fiecare zi, rămâne să avem timp. Sunt două cărţi pe care îmi doresc să le termin, una despre sport, pentru că de sport mă leagă foarte multe, despre istoria fotbalului ieşean în prima divizie, şi o carte de interviuri cu oaspeţii mei „la cină”, oameni care merită mult mai mult, chiar dacă emisiunile acelea rămân. Tot pentru relevarea valorilor Iaşului şi ale regiunii, am filmat vara aceasta pentru un documentar, al cărui titlu provizoriu este „Aleea Seniorilor”. Am foarte mult material, e o emoţie permanentă acolo şi e atât de greu să tai la montaj, când ai oameni valoroşi în faţa camerei!...
Gina POPA 

Printre distincţiile care au răsplătit activitatea jurnalistului Vasile Arhire, de-a lungul anilor, se numără:

 Premiul Naţional pentru televiziune acordat de Asociaţia Presei Sportive din România (1997)

Premiul I la Festivalul Naţional de Film şi Diaporamă „Toamnă la Voroneţ”, pentru filmul „Bucovinenii” (2002)

Premiul special al juriului la Festivalul internaţional „Cronograf” Chişinău, pentru filmul documentar „Căpitan de cursă lungă” (2005)

Premiul pentru televiziune al Asociaţiei scriitorilor şi jurnaliştilor de turism din România, pentru emisiunea „Alo, România” pe TVR Internaţional (2009)

Premiul pentru Portret al Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România (APTR) şi Premiul special al Festivalului de film sportiv de la Lipetsk (Rusia), pentru filmul „Alergând de la Iaşi la Los Angeles” - cu Maricica Puică (2010/ 2011)

Premiul APTR pentru interviu, pentru emisiunea „Ghici cine vine la cină” (2013).