Oltiţa Cîntec: „În orice zonă a creaţiei artistice, inovaţia şi noutatea sunt definitorii"

 În Moldova, când spui „critic de teatru”, gândul te duce la doctorul în Teatrologie Oltița Cîntec, preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – România (AICT.RO). Directorul artistic al Teatrului „Luceafărul” din Iaşi a oferit un amplu interviu pentru ziarul Evenimentul Regional al Moldovei în care a pus lupa pe actul artistic. 

Omul care a coordonat numeroase proiecte teatrale a acceptat să discute despre problemele pe care le întâmpină teatrul în zilele noastre, despre ce ar avea de „reparat” şi despre elementul important care stă la temelia succesului unei creaţii teatrale – publicul.

 

- Cum este Oltiţa Cîntec?

- Nu îmi place să vorbesc despre mine. Fiecare om este ceea ce face. Sigur că avem biografii, avem activităţi profesionale, dar cred că dincolo de imaginea pe care o avem noi despre noi înşine şi imaginea pe care o au alţii despre noi, mult mai grăitoare sunt proiectele, activităţile noastre, ceea ce „spunem” prin ceea ce facem fiecare acolo unde activăm. În cazul meu, în sfera teatrală, şi instituţional, ca proiecte artistice, dar şi în postura de critic teatral. Criticii de teatru nu sunt o categorie foarte simpatizată de artişti, dar este o postură pe care ţi-o asumi odată cu intrarea în profesie, pentru că un critic trebuie să păstreze o distanţă faţă de artiştii despre care scrie. Sigur, avem camaraderii profesionale, însă, cel puţin din punctul meu de vedere, dacă aş fi prea apropiată de artişti, atunci nu aş mai putea scrie despre ei cu obiectivitate. Prietenia înseamnă nişte lucruri foarte limpezi la nivel uman şi mi-ar afecta judecăţile critice. De aceea, am separat mereu zona de amiciţie de zona profesională.

- Poate aţi ajuns la concluzia asta în urma unor discuţii cu artiştii?

- Separarea face parte din crezul meu profesional. Separ chestiunile personale de cele profesionale. Nu am avut incidente sau dezamăgiri de genul acesta, dar aşa consider că e deontologic. În general în lume, criticii de teatru nu sunt nici prietenii, nici adversarii artiştilor, există o distanţare care face parte, într-un fel, din codul profesional. Un critic prea iubit, care are prea mulţi fani, cred că este puţin suspect. Nu adulaţia, ci respectul este dimensiunea care contează foarte mult într-o profesiune ca a mea. Prin „respect profesional” înţeleg că atât creatorii sunt interesaţi de argumentele pe care le aduci în favoarea unei opinii sau a alteia, cât şi în ce măsură eşti citit. Spectatorii nu sunt specializaţi în critică, dar se citeşte în continuare cronică teatrală şi încă destul de mult. Cota de cititori pe care îi ai este un simptom al respectului de care te bucuri în spaţiul public.

 

- Cum îi vedeţi pe artiştii care se supără la critici şi pe cei care acceptă criticile ca fiind constructive?

- Invariabil, toţi artiştii pe care îi critici, cărora le faci nişte observaţii, nişte sugestii, evident, se supără. Este o reacţie perfect firească. Cei care simt nevoia unui feedback de specialitate, după această „primă supărare”, meditează la ceea ce scrie un critic de teatru în care au încredere. Sigur, nu este obligatoriu ca un artist să ţină cont de observaţiile pe care i le face un critic de teatru. Le poate ignora, însă, în general, este bine să asculţi ce spun şi ceilalţi, pentru că o privire din exterior, detaşată, neimplicată, este un tip de reacţie de care orice operă de artă, orice creator au nevoie. De exemplu, Silviu Purcărete spune că pe el nu îl interesează ce spun criticii. Şi sunt şi alte exemple. Eu cred că fiecare citeşte ce se scrie despre creaţia lui. Este o reacţie umană să se simtă bine când sunt lăudaţi! Şi mai puţin bine când li se fac reproşuri. Cei mai mulţi vor lua în considerare analizele critice atunci când autorul justifică remarcile pe care le face, şi nu rămâne la un nivel de „mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut”. Comparaţii, referinţe la creaţii precedente, la tendinţele contemporane, raportarea la ce este în vogă pe plan internaţional sunt, de asemenea, obligatorii. Fără aceste repere, o creaţie rămâne un punct izolat.

 

- Ce atitudine luaţi atunci când intraţi în sala de spectacol?

- Eu mă duc la un spectacol ca orice spectator obişnuit. Nu mă duc nici cu morgă, nici cu prejudecăţi. Nu mă duc cu niciun fel de aşteptări, indiferent dacă este un artist debutant sau un mare creator, nu mă duc cu niciun fel de orizont de aşteptare, adică mă duc, aşa, foarte în alb. Sunt curioasă să văd ce ni se propune pe scenă, şi pe măsură ce văd spectacolul, fac nişte legături, evaluări, consideraţii. Mi-a spus cineva odată «vai, trebuie să fie foarte trist pentru tine că te duci la un spectacol şi vezi absolut toate fragilităţile». Nu, eu merg, aşa cum spuneam, ca orice spectator, care se bucură sau se întristează, în funcţie de ceea ce se întâmplă pe scenă şi în funcţie de calitatea spectacolului. Uneori mă şi înfurii, aşa, în interiorul meu, când spectacolele sunt foarte proaste! Un spectacol prost mă întristează cel mai tare. Nu mă duc să vânez defectele sau insuccesul, doar că am o altă expertiză decât spectatorul obişnuit, am un alt nivel de lecturi şi un alt bagaj de spectacole vizionate. Când scriem, o parte a cronicii trebuie să vizeze artiştii, iar un alt aspect trebuie să vizeze publicul. Suntem evaluatori, dar formatori ai gustului public, un fel de intermediari dintre scenă şi spectatorii care au curiozitatea să afle ce părere au specialiştii despre o anumită producţie de teatru. În Europa, în România nici atât, impactul cronicilor nu este atât de pregnant, dar în Statele Unite există posibilitatea ca o cronică de teatru să îngroape un spectacol ori să însemne începutul unui succes triumfal.

- Ce face, pentru Oltiţa Cîntec, ca un spectacol să fie prost?

- În primul rând, senzaţia de Déjà vu! Când un artist repetă nişte lucruri pe care le-au mai făcut alţii sau le-a făcut chiar el, asta nu-i bine, pentru că în orice zonă a creaţiei artistice, inovaţia, înnoirea, noutatea sunt definitorii. Apoi, când văd artişti care sunt mereu la fel, indiferent de personajul sau spectacolul pe care îl joacă, şi nu numai că se repetă dintr-un spectacol în altul, ci se joacă pe ei înşişi – actori care sunt pe scenă aşa cum îi vedem pe stradă, în „civil”, pentru că actoria este o profesiune creativă, nici asta nu e bine. Aşa cum pe Meryl Streep o vedem în fiecare nou personaj cu totul altfel, metamorfozată aproape 100%, la fel şi în creaţiile actoriceşti pe care le vedem pe scenă, actorii trebuie să fie mereu altfel. Capacitatea de a fi mereu altfel în diverse personaje este definitorie într-o reuşită. Unitatea spectacolului este absolut obligatorie, stările emoţionale pe care le declanşează un anumit spectacol, pentru că orice spectator trebuie să iasă din sala de spectacol puţin altfel, în sensul bun, faţă de cum era când a intrat. Zona de divertisment este necesară, dar teatrul are şi putere formatoare asupra spectatorului, indiferent de vârsta lui. Eu sunt o adeptă a noilor forme de teatru, dar asta nu înseamnă că repudiez formulele clasice, însă mă interesează în mod deosebit noile formule de teatru, încercările de a duce inovaţia artistică spre perimetre mai puţin umblate. Sunt şi experimente care eşuează, cu toată strădania artiştilor, cu toate bunele intenţii, cu toată capacitatea lor de creaţie, uneori nu reuşesc. În artă poţi să ai un text minunat, un regizor extraordinar, actori foarte buni, dar să nu funcţioneze „chimia”.

 

- Mesajul piesei o poate face pe aceasta o piesă proastă?

- Nu în exclusivitate. Teatrul este o artă sincretică şi toţi cei implicaţi în creaţie, începând cu dramaturgul şi continuând cu regizorul, scenograful, compozitorul, cu actorii, în primul rând, pentru că ei sunt cei care se văd şi care exprimă atât intenţiile dramaturgului, cât şi pe cele ale regizorului, cu toţii contribuie la succes sau nereuşită. Mesajul este completat de fiecare dintre aceşti agenţi ai creaţiei artistice.

 

- Referitor la actori. Cum ar putea un om obişnuit să îşi dea seama că un actor joacă prost?

- Pentru un spectator începător în ale teatrului, sigur că este mai greu să facă asemenea evaluări. Aprecierile spectatorului obişnuit se plasează cel mai adesea în zona transmiterii emoţiilor, dacă ceea ce vede pe scenă îl emoţionează, îl pune gânduri, ori îl face să râdă. Fireşte, tuturor ne place să ne binedispunem, să ne amuzăm, dar „la ce ar trebui să râdem când mergem la teatru” generează o întreagă discuţie în privinţa formării publicului. Din păcate, bunul gust e pervertit începând cu micul ecran, continuând cu tabloidele, cu presa comercială în goană după rating. La teatru, stările declanşate trebuie să fie diverse, pentru că un spectacol care te ţine în aceeaşi stare de la început până la sfârşit este un spectacol plat. Trebuie să fie şi momente mai tensionate, şi momente mai relaxante, şi tu, ca spectator, să te simţi „atins” de ceea ce se întâmplă pe scenă.

 

- Ce anume ne face să râdem la teatru?

- Formarea spectatorului este un proces complicat, de durată, un proces la care contribuie mai mulţi factori. Obişnuinţa de a merge la teatru, la filarmonică sau la operă se formează în timp, este un exerciţiu, un proces în care trebuie să se implice familia, şcoala, instituţiile de cultură, toţi factorii educaţionali. Sunt câteva reguli de bază, care trebuie deprinse şi respectate. Într-o sală de spectacole nu ne comportăm ca pe stadion, nu suntem nici în sufrageria de acasă. O sală de spectacole nu este stradă. În experienţa mea de spectator experimentat am avut ocazia să văd – nu în Iaşi, ci chiar în capitală – oameni care au intrat cu doza de bere sau care mâncau stixuri în sala de spectacol, la teatrele din centrul Bucureştiului, deci nu la companii independente în cine ştie ce cartier.

Cei ce întârzie îi deranjează şi pe spectatori, dar şi ceea ce se întâmplă ce scenă. La teatru trebuie să reacţionăm bucurându-ne sau întristându-ne, iar dacă nu ne place ceea ce vedem, avem posibilitatea să părăsim sala de spectacol la pauză sau înainte. Un alt mod de a ne manifesta este aplaudatul furtunos sau mai puţin entuziast, în raport direct cu valoarea artistică. În România există obiceiul ca la final toată lumea să se ridice de pe scaune şi să aplaude frenetic, indiferent de cât de bun sau rău e spectacolul. Din păcate, televiziunile şi lipsa lor de preocupare pentru produsele artistice au făcut foarte mult rău publicului, au deformat spectatorii. Ca să mergi la teatru trebuie să faci un mic efort – a-şi cumpăra biletul, a te îmbrăca adecvat, mersul efectiv până la teatru, a anu întârzia, a urmări cu atenţie desfăşurarea etc. Uneori, lumea preferă să stea acasă, din comoditate, poate lipsă de timp. Tot mai des, se reacţionează în sala de spectacol cum reacţionează la ceea ce oferă micul ecran, ceea ce nu e deloc în regulă. Se râde la tot felul de glumiţe şi se pierd din vedere situaţiile realmente amuzante. Iar asta, o spun cu certitudine, vine din cauza ofertei micului ecran.

- Se spune că un critic de teatru are un al treilea ochi.

- Cred că ar trebui să avem mai mulţi ochi, nu doar trei! E nevoie de mai multe antene, iar asta vine, pe lângă talent, din studiu şi din exerciţiu. Îţi trebuie discernământ, capacitate de analiză, de sinteză, de concentrare, memorie bună, abilitatea de a face conexiuni, trebuie să ai talent la scris. Critica teatrală e o formă de literatură, e un demers creativ. Cu cât vezi mai multe spectacole, cu cât citeşti mai multe lucrări de specialitate, cu atât mai bine. Este obligatoriu pentru un critic de teatru să fie foarte bine informat cu ceea ce se întâmplă în ţară, în străinătate, nu numai strict cu teatrul, pentru că în ultimele decenii, artele s-au uitat atent una în grădina alteia şi au preluat foarte multe mijloace de expresie una de la cealaltă. În momentul în care vrei să scrii o cronică de teatru, trebuie să fii informat în legătură cu dramaturgul, cu regizorul, cu actorii. Documentarea prealabilă sau post-spectacol este absolut obligatorie.

- Aţi avut vreodată impresia sau sentimentul că sunteţi prea atentă la detalii?

- Nu. Asta ţine şi de felul meu de a fi. Chiar din copilărie vine asta, când mă uitam la desene animate găseam mici imperfecţiuni şi ai mei ziceau „dom’le, copilul ăsta se uită la desene animate, dar în loc să se bucure de ceea ce vede, găseşte defectele”.

 

- Aţi fost criticul multor piese de teatru. Criticul dumneavoastră cine este?

- Eu! Sunt foarte severă cu mine însămi şi aşa am fost dintotdeauna. Îmi aplic în primul rând mie toate criteriile pe care le aplic celorlalţi. Sunt, uneori, atât de perfecţionistă, încât la finalul unui proiect mă bucur puţin spre deloc. Am o nelinişte interioară care-mi spune „ai făcut un lucru bun, eşti mulţumită de el, dar acum trebuie să faci altceva” şi asta vine din felul în care am fost educată. Am fost învăţată să fac lucrurile cât mai bine şi să nu mă apuc de lucruri pe care nu sunt în stare să le finalizez; să nu las lucrurile neîncheiate, chiar dacă fac un efort, că mai sunt şi poticneli. De asta sunt şi perseverentă şi, de multe ori, când constat că am epuizat toate variantele posibile şi în momentul „x” nu îl pot finaliza, îl pun un pic, dar numai un pic, în conservare, şi găsesc un alt moment prielnic în care îl reiau şi îl duc la capăt. Cineva m-a întrebat „ dar tu nu renunţi niciodată?!”. Ba da, renunţ, dar temporar. Câteva minute.

 

- Tocmai pentru faptul că aveţi un al treilea ochi, vi s-a întâmplat vreodată să aveţi „probleme” în relaţiile cu oamenii din sfera personală?

- Nu, pentru că, după cum spuneam, am separat chestiunile profesionale de cele personale. Acum să nu par nici un... cerber. În ciuda aparenţelor, sunt, totuşi, un om!

 

- Sunt curioasă să ştiu de la dumneavoastră: în ce direcţie credeţi că se îndreaptă teatrul?

- Asta-i foarte greu de anticipat. Acum sunt foarte la modă formulele colaborative. De exemplu, partea de coregrafie cunoaşte un moment destul de bun – şi când zic „moment”, mă refer la câteva decenii –de dezvoltare şi de inovare şi de mare interes din partea publicului. Apoi, partea scenografică, dezvoltată pe utilizarea noilor tehnologii, care este în vogă. În ultimii ani, am sesizat, la nivel internaţional, un interes al realizatorilor pe partea audio, şi mă refer la procesări de sunete, de pildă, sunete captate din spaţiul interstelar, ori din interiorul organismului uman, de la nivel celular. Sunete stranii, bizare, pe care urechea umană nu le poate percepe în mod obişnuit şi care au fost captate de artişti şi prelucrate într-o manieră artistică, şi care fac din spectacol unul cu un impact extraordinar. Este, aş zice, o tendinţă de ultimă oră în teatrul mondial – specularea auzului, a capacităţii de ascultare. Am ajuns, poate, la o suprasaturaţie de imagini, iar artiştii exploatează alte căi. Astfel surprind spectatorii, pentru că în momentul în care vezi sau auzi ceva la care nu te-ai aşteptat, deja drumul spre succes este dus aproape până la jumătate.

- Spre ce tip de mesaje se orientează regizorii tineri?

- Tinerii, prin definiţie, ar trebui să fie orientaţi spre zone mai puţin explorate de regizori din alte generaţii. Asta înseamnă teme mai apropiate de specificul vârstei lor, al pulsului zilei, legate, poate, de marginalitate, de individ, de problemele individului. Nu există un trend unic, ci mai degrabă ramificaţii şi asta este bine, diversitate e bună.

- Am observat că tinerii regizori vor ca spectatorii să se regăsească în povestea transmisă pe scenă.

- Materia primă a teatrului este emoţionalitatea. Într-adevăr, lumea revine la poveste. Avem nevoie de istorii în care să ne recunoaştem şi din care să învăţăm pe calea afectivităţii. S-a trecut de la marile teme ale umanităţii, temele universale, clasice spre zona individului, a preocupărilor omului contemporan, şi pe această dorinţă de a vedea poveşti în care să ne regăsim pe scenă.

- La film mai aveţi timp să mergeţi?

- Îmi place să văd filme, nu numai în interes profesional, mai ales că există o concurenţă între cinema şi teatru, o concurenţă evidentă în favoarea cinematografului şi nu de azi de ieri. Ea continuă şi teatrul trebuie să încerce să îi facă faţă. Mă duc la film, dar mai puţin. Ultimul pe care l-am văzut şi care m-a cucerit a fost „Florence Foster Jenkins”, un film în care Meryl Streep demonstrează, încă o dată, că nu există nici un rol pe care să nu îl poată juca.

- O declaraţi actriţa de film favorită?

- Fără ezitare! Ea mi se pare, uman şi profesional, absolut remarcabilă.

- Film românesc sau film străin?

- Nu am parti-pris-uri de astea, că e românesc, că e străin. Să fie bun.

- Ce aţi schimba la lumea teatrului?

- Sper că prin ceea ce scriu şi ceea ce fac, contribui la o schimbare. Teatrul trebuie să fie într-o dinamică permanentă, să încerce să lase urme în fiecare spectator şi prin aceste transformări, să reuşească să schimbe, în bine, şi lumea în care trăim. Teatrul este o artă necesară! Chiar dacă statisticile spun că a mai scăzut numărul de spectatori, eu nu cred că avem motive să ne îngrijorăm. Lumea va merge în continuare la teatru, pentru că are ceva special: este o artă vie, o artă care presupune prezenţa şi plasarea pe aceeaşi lungime de undă a ceea ce se petrece pe scenă şi a oamenilor din sală. Sunt nişte legături invizibile care readuc spectatorii la teatru.

- Un lucru pe care l-aţi schimba la lumea în care trăim?

- Mă rezum la planul generozităţii. Să fim mai generoşi din toate punctele de vedere şi nu mă refer doar la planul material.

- Ce înseamnă Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi pentru dumneavoastră?

- FITPTI înseamnă o oportunitate de a oferi şi celorlalţi ceva din ceea ce văd eu prin ţară şi prin străinătate. De a dărui ceva din ceea ce mă pricep şi îmi place să fac.

Autoare a mai multe volume de critică, teorie și istorie a teatrului și spectacolului contemporan, Oltița Cîntec s-a născut la Deaj, Târgu Mureș, și-a făcut debutul în presă în 1990 și șapte ani mai târziu pe cel în volum.

Articolele și studiile sale au apărut în importante reviste academice, de teatru şi cultură din ţară şi străinătate precum Critical Stages, DramArt, Observator cultural, Timpul, Convorbiri literare, Dacia literară etc. A susţinut prelegeri și lucrări despre teatrul românesc în ţară şi străinătate, iar cea mai recentă a fost la Festivalul BITEF din Belgrad, anul acesta, în cadrul Congresului Mondial al Criticilor de Teatru. A fost nominalizată de două ori la Premiul UNITER pentru Critică Teatrală (2007, 2012). Oltiţa Cîntec este și profesor asociat la Universitatea de Arte George Enescu (Facultatea de Teatru).

A consemnat Larisa LAZĂR