„Părintele ideal este cel care reuşeşte să îmbine stilul democrat cu cel laissez-faire şi cu cel autoritar”

 

* dialog cu psihoterapeutul Anda Păcurar

Anda Păcurar este psihoterapeut adlerian, formator, cu multiple stagii de pregătire efectuate în Irlanda, Germania, Olanda, Spania, Ungaria, Anglia, SUA. Este suprevizor acreditat de Colegiul Psihologilor din România, Federaţia Română de Psihoterapie şi Asociaţia Europeană de Psihoterapie. Este instructor în cadrul Institutului de Psihologie şi Psihoterapie Adleriană. Membru în Nord American Society of Adlerian Psychology. Practică psihoterapia în cadru privat şi susţine cursuri de formare în Bucureşti şi în ţară adresate specialiştilor, părinţilor, oamenilor interesaţi să se dezvolte sau să înveţe noi metode de lucru cu copiii, adolescenţii sau adulţii. Face traininguri periodice cu părinţii pe teme legate de educaţia pozitivă, disciplină fără pedeapsă, încurajarea, ameliorarea dificultăţilor emoţionale şi de comportament. Ateliere de lucru cu adolescenţii în şcoli şi în cadru privat. Scrie articole de specialitate şi traduce cărţi adresate specialiştilor sau părinţilor. A terminat Psihologia la Iaşi şi se simte foarte ataşată de acest oraş.

 

- Eterna poveste, eterna întrebare: învăţământ privat sau de stat? Cum poate influenţa psihicul unui copil apartenenţa la un asemenea sistem de învăţământ?

- Aş zice că în primul rând este influenţat psihicul părintelui. Am remarcat că alegerea sistemului este făcută adesea de părinte pentru a-şi împlini propriile nevoi emoţionale, în special pentru a-şi calma anxietatea. Dincolo de considerente financiare sau altele de ordin pragmatic, unii dintre părinţii care aleg sistemul de stat se reîntorc emoţional la suferinţele de când erau ei elevi şi încearcă să compenseze. Cei mai mulţi aflaţi în această stare emoţională devin trişti, îngrijoraţi, revendicativi în relaţia cu cadrele didactice sau cu ceilalţi părinţi. Mai nou, se poartă adevărate „războaie” pe grupurile de Whatapp ale părinţilor sau ale cadrelor didactice... Un astfel de părinte e hotărât să nu-şi lase copilul să treacă prin ce a trecut el, doar că intenţia sa bună ajunge să îl afecteze pe copil, care se simte neputincios sau umilit exact în mediul în care ar fi trebuit să se integreze şi să se dezvolte. Părintele care alege sistemul privat alege în primul rând cu speranţa unui mediu protector şi încurajator faţă de copil. Aici, clasele sunt mai mici, condiţiile mai bune. Ideal ar fi ca alegerea să fie una academică şi părintele să vadă dacă şcoala private urmează o programă coerentă, dacă asta poate să îl ducă pe copil pe un anume drum, cum ar fi să studieze programa britanică de la începutul şcolii şi până la liceu sau facultate, inclusiv. Şcolile private oferă alternative educaţionale, cum ar fi faptul că au ore de educaţie psihologică şi dezvoltare personală pentru copii, părinţii de asemenea pot participa la workshop-uri sau prezentări pentru ei.

***

„De multe ori, sistemul de învăţământ mi se pare un câmp de bătălie, aglomerat cu lupte de orgolii, care nu au nicio legătură cu procesul educaţional. E important să existe o filosofie, un set de principii morale, academice şi psihologice, care apoi să fie puse în practică”.

***

- Se simte diferenţa aceasta la copii, de la început, să spunem...?

- În cabinet, când lucrez cu copiii am remarcat că mulţi dintre cei care studiază în şcoli private au o dezinvoltură, o atitudine mai încrezătoare, dar exact aceleaşi caracteristici le-am observat şi la copiii care merg în sistemul privat şi ai căror părinţi le oferă şi alte activităţi: ateliere, sporturi, tabere tematice, şcoli de vară. Psihologic, pentru a creşte, pentru a-şi dezvolta personalitatea şi încrederea în el, copilul are nevoie de oportunităţi de învăţare, nu doar de un mediu protector. Copilul trebuie încurajat să fie activ, curios, iar interesele sale sunt cultivate într-o zonă utilă. În orice caz, învăţarea ar trebui făcută în grup, cu metode combinate, creative, să primeze ideea de ludic, de exprimare.

- Dacă ar fi să discutăm despre sistemul actual de învăţământ, cu ce ar trebui să începem?

- Ar trebui să fie întotdeauna un sistem incluziv şi dinamic care poate integra interesele actuale ale copiilor şi poate câştiga cooperarea lor şi a părinţilor. Un sistem care să ia lucrurile mai în uşor chiar şi când nu sunt uşoare. Învăţarea nu poate fi doar cu tablă şi cretă sau creion şi foaie, scris-citit... e nevoie de explorare, de experimentare, de încurajarea exprimării şi gândirii critice, cadrul didactic fiind cel care oferă reperele academic, cadrul şi fixează informaţiile. De multe ori, sistemul de învăţământ mi se pare un câmp de bătălie, aglomerat cu lupte de orgolii, care nu au nicio legătură cu procesul educaţional. E important să existe o filosofie, un set de principii morale, academic şi psihologice care apoi să fie puse în practică. De exemplu, cum s-a întâmplat în Olanda. Traduc acum şi urmează să publicăm cartea unui consilier şi consultant educaţional din Olanda, care a primit din partea regalităţii ordinal de cavaler pentru contribuţia adusă sistemului educaţional. El a introdus principii psihologice în şcoli, a scris ghiduri şi a instruit cadrele didactice. Beneficiare ale contribuţiilor sale au fost cel puţin 2.300 de şcoli primare.

***

„Sistemul actual de învăţământ este un sistem ierarhic, nu colaborativ, în care cadrele didactice vor să li se recunoască autoritatea, iar elevii adesea se revoltă. De ambele părţi se folosesc aceleaşi metode, în special umilirea, batjocorirea publică. Dar nimeni nu are de câştigat...”

***

- Când ar trebui să ne îngrijoreze cu adevărat faptul că un copil refuză să meargă la şcoală? Când trebuie să solicităm sprijinul unui psiholog? Se poate transforma acest fapt într-o traumă insurmontabilă sau este ceva firesc, care nu va lăsa urme în dezvoltarea copiilor?

- Când copilul spune că nu vrea să meargă la şcoală trebuie ascultat, încurajat să se exprime, fără a fi judecat sau a i se ţine prelegeri. Pornim de la faptul că un părinte vede şcoala ca pe un demers academic, educaţional, iar copilul o vede ca pe un mediu social şi este mult mai afectat de cum face faţă relaţiilor cu colegii decât de faptul că nu se descurcă la o materie anume. De regulă, copilul care a mers la grădiniţă are deja antrenamentul social făcut şi nu mai e atât de copleşit de şcoală. Adesea, însă, părinţii au emoţii foarte mari şi transmit copilului anxietatea lor, aducând foarte des vorba despre şcoală, chiar dacă o fac într-un mod apreciativ. Când copilul are o problemă la şcoală cu colegul sau profesorul, trebuie mai întâi întrebat la ce soluţii s-a gândit. Ca părinte, când copilul are o problemă, tu ai şansa să îl educi, dar este foarte important ca scopul tău să nu fie să rezolvi imediat problema, ci să creezi mediul şi discuţia în care el găseşte soluţia şi o aplică. Doar aşa îi va creşte stima şi încrederea în sine. Dacă totuşi e blocat, îi oferi o sugestie, dacă e descurajat, dacă începe să somatizeze (acuză dureri de stomac, de cap etc.) când trebuie să meargă la şcoală, e recomandabil să meargă la un psihoterapeut. Adesea, copiii îşi protejează părinţii şi nu le spun lucruri, dar unui psihoterapeut îi pot spune, că nu au istoricul afectiv cu el. De asemenea, relaţia semnificativă, obiectivă, pozitivă, pe care o creează cu un astfel de specialist poate să-i fie de folos în diverse momente ale vieţii.

- Aţi parcurs, ca mamă, etapele sistemului actual de învăţământ. Ce pericole aţi identificat pentru dezvoltarea copilului, pericole pe care sistemul educaţional din România nu reuşeşte să le anihileze?

- Pericolul luptei de putere, în primul rând. Sistemul actual de învăţământ este un sistem ierarhic, nu colaborativ, în care cadrele didactice vor să li se recunoască autoritatea, iar elevii adesea se revoltă. De ambele părţi se folosesc aceleaşi metode, în special umilirea, batjocorirea publică. Dar nimeni nu are de câştigat... Fiul meu are acum 14 ani. A învăţat de timpuriu, încă de la grădinţă, apoi masiv în şcoală, că oamenii nu sunt corecţi şi accentul nu a fost pe justiţiarism, ci pe a găsi soluţii. Fiecare problemă pe care a avut-o l-a ajutat să fie mai încrezător în el şi neîncrâncenat. De exemplu, la grădiniţă s-au schimbat 7 educatoare şi fiecare ţipa. L-am întrebat atunci dacă ar vrea să schimbăm grădiniţa şi a spus că acolo sunt prietenii lui şi că ei sunt aceiaşi de la început (şi acum, după 8 ani de şcoală, sunt aceiaşi!) şi că educatoarele văd că nu merge cu ţipat şi după ce se acomodează sunt ok. La şcoală, o profesoară l-a tot umilit şi i-a arătat că nu ştie matematică pentru că refuza să se tundă. A continuat să poarte părul mai lung, a lucrat acasă, a cerut şi meditaţii pentru câteva ore şi a reuşit. Ca părinte, nu am intrat în lupta de orgolii sau de putere cu cadrele didactice, ci am încercat să ajut când s-a putut.

***

„Orice copil poate fi îndopat artificial cu informaţii şi pare chiar geniu la un moment dat, dar asta se întoarce împotriva lui; capătă aversiune, se plictiseşte...”

***

- Ce ar trebui să ne îngrijoreze şi ce ar trebui să ne bucure din decizia statului de a solicita copiilor să parcurgă un an pregătitor înainte de clasa I şi după finalizarea grădiniţei?

- În mod normal, clasa pregătitoare face trecerea de la grădiniţă la şcoală acomodând copilul cu noul sistem. El continuă să se joace, ca la grădiniţă, doar că acum sunt şi bănci, în continuare nu sunt teme şi nu ar trebui să existe ambiţii academice din partea părinţilor sau a cadrelor didactice. Orice copil poate fi îndopat artificial cu informaţii şi pare chiar geniu la un moment dat, dar asta se întoarce împotriva lui; capătă aversiune, se plictiseşte... Faptul că se mută în şcoală, odată cu clasa pregătitoare, îl poate obişnui cu noul mediu, mai mulţi copii, vârste diferite, mai multe cadre didactice. Practic, a trecut de la comunitatea nucleu a familiei la cea mică a grădiniţei şi acum intră într-una mai mare - şcoala.

- Mulţi părinţi îşi înscriu copilul în clasa pregătitoare înainte chiar de a împlini şase ani, în baza unei evaluări psihosomatice. Este aceasta o chestiune de minoră importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a copilului sau ţine doar de încăpăţânarea unor părinţi şi de lacunele, de toleranţa sistemului?

- Într-adevăr, într-o astfel de situaţie trebuie verificată pregătirea psihologică a copilului pentru noul pas. Şi dacă e pregătit, e bine. În prezent, copiii au nevoie să înveţe mai mult şi mai repede pentru a se adapta unei societăţi care se schimbă, se transformă, se tehnologizează constant. Astăzi, copiii încep grădiniţa mai degrabă la doi ani decât la trei ani. Au capacitatea de a învăţa, vor face faţă şcolii, totul e să fie şi pregătiţi psihologic. Iar evaluarea trebuie exact aspectele psihologice să le ia în calcul. Cu câţiva ani în urmă, un copil a cedat emoţional cu câteva săptămâni înainte de evaluare naţională. Psihologul şi psihiatrul care l-au consultat au liniştit părinţii spunând că e un copil inteligent şi va lua examenul fără probleme. Da, e un copil inteligent, dar emoţional era foarte afectat...

***

„Un părinte care vrea, de exemplu, să fie recunoscut ca autoritate, să se impună, va creşte un copil supus, care probabil va fi victima bullyingului, pentru că se va supune oricărei autorităţi. Un părinte care este excesiv de liber, laissez-faire şi prieten, în sensul negativ, va creşte un copil care va avea probleme cu limitele, le va încălca mereu pentru că va tot încerca să vadă care sunt”.

***

- Studiază copiii din România prea mult, în comparaţie cu alţi copii, din statele europene? Este benefică această încăpăţânare de a ridica ştacheta cât mai sus?

- Tot timpul ne-am făcut un titlu de glorie din faptul că elevii români studiază mai mult şi când pleacă în străinătate sunt cu un an academic în faţă. De fapt, nu studiază mai mult, ci sunt îndopaţi cu informaţii. Ar fi tare util pentru pregătirea copiilor pentru viaţă să înveţe prin mai multe metode, să asocieze teoria cu practica, să asocieze matematica cu româna, adică să se depăşească graniţele clare ale fiecărui obiect de studiu. O fată care face liceul în Anglia şi se pregăteşte pentru medicină are ca materie de studiu, la liceu, Ştiinţa Cunoaşterii şi învaţă care sunt sursele de informare credibile, iar proiectele pe care trebuie să le scrie vizează relaţia medic - pacient şi cum, de exemplu, ar acţiona când la spital vine tatăl cu copilul său bolnav şi e furios că acum două zile l-au trimis acasă spunând că nu are nimic, iar acum e mai grav.

- Unde ne aflăm, astăzi, în privinţa războiului dintre generaţii? S-a acutizat sau s-au domolit disputele? Unde consideraţi că greşesc cel mai mult părinţii în relaţia cu copiii?

- În fiecare epocă au existat diferenţe generaţionale şi ele continua să existe. Odată cu tehnologizarea accelerată e suficient să existe o diferenţă de 10 ani ca fluxul informaţional să se inverseze. Adică, cei mici îi învaţă pe cei mari. În privinţa relaţiilor în familie, atâta timp cât părintele a tratat mereu cu respect copilul, în sensul că i-a respectat nevoile, i-a oferit opţiuni, a ascultat ce avea de zis, a avut o relaţie colaborativă - dă-mi să-ţi dau - nu se va confrunta cu vreun război. Copiii au nevoie ca şi adulţii să ştie că ei contează. Atâta timp cât un copil simte că aparţine familiei şi are un rol semnificativ, are tendinţa de a coopera. Pentru asta trebuie să-i fie împlinite patru nevoi psihologice de bază: a conta, a contribui, a fi conectat şi a avea curaj. Părinţii greşesc când nu văd copilul ca pe o fiinţă căreia ei îi oferă suport, aripi, oportunităţi de creştere. Un părinte care vrea, de exemplu, să fie recunoscut ca autoritate, să se impună, va creşte un copil supus, care probabil va fi victima bullyingului, pentru că se va supune oricărei autorităţi. Un părinte care este excesiv de liber, laissez-faire şi prieten, în sensul negativ, va creşte un copil care va avea probleme cu limitele, le va încălca mereu pentru că va tot încerca să vadă care sunt. Copilul are nevoie de un cadru de democraţie, în sensul de libertate cu limite. Ai de ales între trei opţiuni, nu ai alegeri infinite! Părintele ideal este cel care reuşeşte să îmbine stilul democrat, cu cel laissez-faire şi cu cel autoritar.

A consemnat Dan M.BREZULEANU